Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Fostul conac Callimachi din satul Stâncești, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

Despre fostul conac Callimachi din satul Stâncești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, la Botoșani.

– Domnule Gheorghe Median, cine a fost familia Callimachi?
– Vorbim despre o veche famile moldoveană, care a dat țării un mitropolit și patru domnitori; primul dintre ei, Gavriil Callimachi [mitropolit al Moldovei între 1760 și 1786], apoi fratele său Ioan [Teodor] Callimachi [domn al Moldovei între 1758 și 1861], Alexandru Callimachi, fiul acestuia, care a construit conacul de la Stâncești, și ceilalți, în perioadele ce au urmat. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Teodor Callimachi, fiul celui din urmă, era o personalitate binecunoscută, fiind unul dintre unioniștii care au făcut o propagandă serioasă pentru unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859, și, ca urmare, s-a putut apropia de viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza. După unire, el a fost agent diplomatic al Principatelor Unite în Serbia și unul dintre cei care au contribuit la creșterea prestigiului țării în Europa. După abdicarea lui Cuza, în 1866, a avut diverse alte însărcinări, în final retrăgându-se la conacul de la Stâncești. În timpurile mai recente, a trăit Scarlat Callimachi, denumit și „prințul roșu”, pentru că s-a apropiat, în anii ’30, de mișcarea comunistă; el a fost editorul unei importante publicații antifasciste care a apărut la Botoșani, între 1933 și 1937, sub diverse denumiri: Clopotul, Raza, Soarele, Valul, Torța, Glasul nostru și altele. Fiul său, Dimitrie Callimachi, a fost unul dintre cei mai importanți comentatori de rugbi și, împreună cu soția lui, Rodica, a refăcut capela familiei de la Stâncești și a publicat unele dintre cărțile tatălui său.

– Cât de mari erau moșia și conacul?
– Moșia avea câteva sute de hectare, iar, la curtea boierească, existau, ca rezidenți permanenți, vreo 90 de oameni. Era o mare exploatare, condusă științific, care cuprindea teren arabil, păduri, iazuri și grădini extrem de bine amenajate, cu alei, flori perene, arbori exotici, havuzuri și, în spatele conacului, nelipsita livadă. Clădirea principală a fost construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea și avea un singur nivel – un parter înalt –, cu un peron la care trăgeau trăsurile. Conacul cuprindea peste 40 de camere, adăpostind una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, ce conținea mii de apariții editoriale din toată Europa și vechi hrisoave din cancelariile Moldovei. În curte, existau clădiri speciale pentru servitori, magazii, atenanse pentru trăsuri și beciuri imense. Conacul a fost distrus, în anii 1945-1947, de sătenii din Stâncești, dar a rămas capela, îngrijită de unii dintre ultimii urmași ai familiei.

– Ce fel de relații a avut boierul cu comunitatea locală?
– Membrii familiei Callimachi sunt cunoscuți pentru omenia lor; nu există niciun fel de documente care să amintească de nemulțumiri ale sătenilor față de ei. Ultimul proprietar, Scarlat Callimachi, a preferat să împartă localnicilor moșia, decât să fie preluată de stat, rezervându-și doar o mică parte din ea, pentru că a urmărit să se ocupe doar de moștenirea sfântă a familiei, capela.

– Există urmași în viață?
– Mai sunt descendenți, atât în țară, cât și în străinătate, între care scriitorul Andrei Callimachi [Andrew Calimach, mitograf și dramaturg româno-american] și un nepot al lui Dimitrie Callimachi, aflat la București.

– A revendicat cineva proprietatea?
– Familia nu a făcut caz de moștenire, pentru că, departe fiind, nu s-ar fi putut ocupa de un teritoriu pe care l-ar fi primit cu siguranță; de altfel, în însuși felul de a fi al familiei, ideea de a relua bunuri care le-au aparținut nu a funcționat.

– Ce a mai rămas, astăzi, din fosta curte boierească și din conac?
– Doar copacii bătrâni din grădină și capela, singura mărturie care leagă familia Callimachi de timpurile noastre.

– Dar amintirea boierilor mai persistă?
– În monografia satului și oricând se pune problema de prezentare a localității, numele Callimachi nu este omis, cu tot ceea ce a însemnat el și pentru Moldova, și, în mod deosebit, pentru sat.

Florin Bălănescu