Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Parcul Mihai Eminescu din Botoșani, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

• Despre Parcul Mihai Eminescu din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, în același oraș.
• – Domnule Gheorghe Median, când și în ce fel a fost înființat parcul orașului?
• – Botoșani este cel dintâi oraș din Moldova și unul dintre primele din țară care a avut o adevărată grădină publică. Începuturile parcului datează din 1869, când Nicu [Neculai] Vârnav, proprietarul terenului pe care a fost înființată grădina, a amenajat o parte a ei cu alei și cu bănci și a pus-o la dispoziția localnicilor contra unui preț mic de intrare. Pentru că Botoșani era un oraș emancipat și cosmopolit, primăria a sesizat nevoia de spațiu de recreere a protipendadei și a închiriat parcul de la Vârnav pentru 200 de lei anual, după care, în 1874, municipalitatea a cumpărat terenul și l-a reamenajat, punându-l la dispoziția locuitorilor, în timp ce fostul proprietar și-a rezervat latura de nord-est a parcului, cu câteva hectare împrejur.
• – Care a fost evoluția grădinii publice?
• – Imediat după cumpărare, au fost plantați arbori ornamentali și amenajate alei, diverse chioșcuri, terenuri de tenis, un restaurant, o colină artificială având deasupra un foișor și, în jurul anului 1900, un lac artificial. Trecerea dintr-o parte în alta a lacului se făcea, ca și acum, pe un pod arcuit; după construirea lui, a planat suspiciunea că acesta nu era destul de rezistent și de sigur și, atunci, inginerul italian care l-a proiectat, Michele Zorrio [di Giacomo], a solicitat unui eșalon de cavalerie să treacă peste pod, dovedind că nu era niciun pericol. Exista și un chioșc în care evolua, în fiecare duminică, fanfara Regimentului 37 Infanterie, spre încântarea tuturor celor care o ascultau. Parcul a fost transformat, astfel, într-o frumoasă și întinsă grădină, ce a fost oferită spre vizitare tuturor cetățenilor. Intrarea principală se făcea pe o stradă laterală, fiind mutată, mai târziu, spre bulevard [astăzi, Mihai Eminescu], care a devenit o arteră importantă după 1880. În 1932, a fost adus din fața Școlii Marchian [Folescu], unde fusese amplasat în 1890, primul bust al lui Eminescu, realizat de sculptorul Ion Georgescu și instalat pe malul lacului, pentru că și parcul a primit numele marelui nostru poet.
• – Puteți compara dimensiunile grădinii inițiale cu cele ale parcului actual?
• – Suprafața maximă a grădinii a fost, la începuturi, de circa 10 ha, dar, ulterior, în jurul ei au fost construite blocuri, care au pătruns și dintr-o parte, și din alta în parc, astfel încât acesta s-a redus substanțial, păstrându-și, totuși, frumusețea și pitorescul de altădată.
• – S-au păstrat amintiri referitoare la această oază de vegetație?
• – Despre grădina publică a orașului, au scris pagini foarte interesante Nicolae Iorga, Octav Onicescu, George Călinescu, Ion Păun-Pincio și alții, care au evocat lumea elegantă ce o popula, întrucât, chiar dacă parcul era deschis oricui, nu oricine se încumeta să intre acolo, fiind un loc în care, de regulă, protipendada își petrecea timpul liber.
• Florin Bălănescu