• Dincolo de aplauze, aproape de suflet
• – dialog cu George Ioan Hodor –

Există oameni pentru care arta nu este o numai o simplă profesie, ci chiar o formă de respirație, și există artiști care nu se măsoară în aplauze, ci în acea emoție pe care o lasă în urma lor. Actorul și artistul George Ioan Hodor face parte dintre acești aleși ai scenei, o voce inconfundabilă și o prezență de o noblețe rară, un om care nu caută lumina reflectoarelor, ci lumina din oameni. Fie că urcă pe scena unui teatru sau dă glas poeziei, rămâne întotdeauna același: un căutător al esenței, un făuritor de emoție curată, care, în lumea grăbită de azi, creează acea atmosferă dorită, de răgaz pentru suflet, ca o fereastră deschisă spre frumusețea care vindecă și durează. Într-o atmosferă caldă, am avut ocazia să purtăm o discuție amicală pe care aș dori să o împărtășesc cu dumneavoastră, iubitori de artă și frumos.

VAS: Fiecare artist are un moment în care scena i se așază în suflet pentru totdeauna. Ai fost și ești un artist al nuanței și al profunzimii. Care a fost clipa aceea, pentru tine, George, în care arta interpretării a încetat să fie un vis și a devenit o chemare?
GIH: S-a întâmplat în urmă cu cinci ani, în primăvara anului 2020. În perioada facultății nu mă vedeam ca un interpret al poeziei, ba chiar fugeam de ea. Până la primul examen, când regretatul maestru Constantin Codrescu, actor al generației de aur și un pedagog desăvârșit, mi-a spus: „Puiule, tu vei deschide examenul!” Am simțit atunci cum pică cerul peste mine. Am încercat să refuz cumva, dar el a insistat. Atunci mi s-a spus pentru prima oară că darul sădit de Dumnezeu în mine, harul rostirii, nu îl are oricine. Mi-au trebuit totuși mulți ani să conștientizez cu adevărat acele cuvinte.
Apoi, în plină pandemie, când cei mai mulți dintre oameni stăteau închiși în case, compozitorul Matei Bucur Mihăiescu mi-a propus să dau voce unui manifest poetic intitulat „Îngenuncheați”, scris de Silvia Osman, o persoană dragă sufletului meu. Atunci s-a aprins scânteia și așa a început totul. Ar fi multe de povestit, dar aceea a fost clipa în care am descoperit magia poeziei.

VAS:  Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu marile figuri ale teatrului/filmului românesc? Ce nume importante cu care ai venit în contact de-a lungul anilor îți vin în minte în acest sens? Există un gest, un sfat, o privire care ți-a rămas ca o lecție de viață?
GIH: Aș putea spune că aceste întâlniri mi-au marcat formarea ca artist. De la frageda vârstă de16 ani, când am urcat pentru prima dată pe scena Teatrului Național din București, am avut privilegiul de a-i cunoaște pe unii dintre titanii scenei românești: Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mitică Popescu, Dan Condurache, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Florin Piersic senior… și mulți alții. Și la acest capitol ar fi multe de povestit…
Florin Piersic, Ștefan Iordache și Olga Tudorache mi-au fost repere, mi-au oferit sfaturi prețioase, m-au încurajat și m-au învățat ce înseamnă cu adevărat respectul pentru scenă și pentru public.

VAS: Dacă ai putea vorbi cu tânărul actor care erai la început de drum, ce i-ai spune astăzi?
GIH: I-aș spune simplu: „Urmează-ți calea și nu renunța niciodată la visul tău!”

VAS: Ești un interpret al poeziei rostite, un mesager al cuvântului care atinge. Cum se trăiește poezia pe scenă, între vibrația vocii, tăcere și respirația publicului?
GIH: Intens. În mine e un vulcan care fierbe continuu. Caut mereu să mă conectez la vibrația și energia celor din sală. Este fabulos ce se întâmplă și nu cred că poate fi descris în cuvinte, trebuie trăit. 

VAS: Mulți dintre cei care te ascultă vorbesc despre intensitatea emoției pe care o transmiți prin voce. Atunci când reciți, pare că fiecare vers respiră odată cu tine. Ce se petrece în interiorul unui artist în acele momente în care emoția devine vizibilă și cum te raportezi la această dimensiune interioară a artei, unde actorul devine aproape un instrument al trăirii?
GIH: Așa cum am spus mai devreme, interiorul meu se naște o furtună blândă care devine treptat un fel de vulcan latent a cărui intensitate crește până la explozie, metaforic vorbind. Dacă reușesc să ating măcar o parte din inimile celor din sală, să declanșez în sufletul spectatorilor trăiri, emoții, descoperiri și redescoperiri, simt că mi-am împlinit menirea. Îmi imaginez mereu cum mi-aș dori eu să aud acea poezie, cum să mă miște, ce să trezească în mine, sau în ce lume mi-aș dori să mă transpună…
Cred că am găsit „cheia”. Spun „cred”, pentru că întotdeauna se mai găsește câte ceva de adăugat pentru ca versul să ajungă la spectatori sau ascultători în stare pură, exact așa cum a fost plămădit de autor sau autoare. Și pentru că tot am amintit de recitat, am început să creez povești din poezii. Nu sunt adeptul recitatului otova, doar de dragul de a-mi face auzit timbrul vocal și atât. Încerc să creez un univers în care sunt invitați toți cei ce ascultă. În fiecare vers pun ceva din mine, iar publicul simte asta. În cele două audiobook-uri pe care le-am creat până acum am încercat să așez acest univers într-o formă care să rămână nu doar o voce, ci o vibrație vie.

VAS: Într-o lume a imaginii și a grabei, mai are timpul răbdare cu poezia și teatrul? Lumea de astăzi vorbește mult și repede, dar ascultă puțin. Cum reușești să oprești timpul în spectacole, pentru ca publicul să simtă din nou greutatea unui cuvânt rostit simplu și adevărat? Poate fi poezia o formă de întâlnire tainică între sufletul actorului și cel al celui care ascultă? Ce rol crezi că are poezia în discursul artistic actual? O mai simți aproape de sufletul spectatorului de astăzi?
GIH: Cred că da. Poezia și teatrul sunt refugii ale sufletului. Chiar dacă lumea aleargă, oamenii simt nevoia să se oprească și să asculte ceva care nu trece. Da, timpul are răbdare dacă îl oprești cu sufletul. Poezia și teatrul nu s-au pierdut, ci își regăsesc locul firesc în societatea de azi. Într-o lume obosită de zgomot, oamenii tânjesc după simplitate, după acea emoție vie. Cuvântul rostit cu sensibilitate are puterea de a tămădui. Iar când tăcerea din sală devine densă, știu că acel miracol s-a întâmplat.

VAS: Dacă ai putea alege un singur cuvânt care să îți descrie întreaga carieră, care ar fi acela?
GIH: Grea întrebare! Aș alege… MIRACOL. Pentru că fiecare întâlnire cu publicul este o minune în sine.

VAS: Și dacă ar fi să alegi un cuvânt care să te definească pe tine ca om, care ar fi acela?
GIH: NOROCOS… Pentru că am avut parte de oameni frumoși și de momente care mi-au schimbat viața.

VAS: Pentru cei care nu te cunosc mai îndeaproape, cine este George Ioan Hodor dincolo de scenă, dincolo de luminile care se sting la finalul fiecărui spectacol?
GIH: Un om simplu, ca toți oamenii, cu preocupările de zi cu zi, cu hobby-uri, cu probleme, bucurii, gânduri și doruri. Poate diferența este că am învățat să nu mai las grijile să-mi umple sufletul. Privesc mereu spre partea luminoasă a vieții, spre partea plină a paharului.

VAS:  Recent ai dus arta românească și dincolo de hotare, prin participarea la Festivalul de Carte & Arte al Românilor de Pretutindeni – CultuRo – din orașul lui Cervantes, Alcalá de Henares, Madrid, Spania. Cum se simte limba română atunci când o rostești pe o scenă străină? Rămâne ea aceeași, sau capătă rezonanțe diferite în lumina altor priviri?
GIH: A fost o onoare și o mare bucurie să fiu parte a acestui superb festival. Mulțumesc și pe această cale organizatorilor pentru invitație și pentru modul impecabil în care s-a desfășurat acest eveniment cultural. Limba română este UNICĂ și sună la fel oriunde ne-am afla. Poate doar că, în afara granițelor, capătă o greutate și o consistență aparte, o vibrație de dor…

VAS: Există o emoție aparte în întâlnirile cu publicul român din diaspora. Cum trăiești aceste momente și ce simți că îi leagă, dincolo de cuvânt sau de țară?
GIH:  Cum am simțit eu? E vorba de o emoție greu de pus în cuvinte. A iubi și a simți, în limba română, are o profunzime aparte, deși iubirea se poate rosti în peste 100 de limbi și se trăiește în tot atâtea colțuri ale lumii. Fiecare privire, fiecare zâmbet din sală poartă dorul unei rădăcini. Acolo, între scenă și oameni, se naște o legătură ce trece dincolo de cuvânt.

VAS: Dacă ar fi să privim puțin în viitor, ce proiecte se conturează în sufletul și planurile tale artistice?
GIH: Am deja un proiect în desfășurare cu care merg în turneu prin România, un spectacol de poezie a cărei regie poartă atât semnătura mea, cât și pe cea a autorului textelor, Paul Cișmigiu, cu titlul „Trăiri și iubiri”. O poveste de dragoste în versuri, alături de o bună prietenă și talentată actriță, Simona Pop și de minunata Maria Chifu (sora mea, așa cum îmi place să o numesc), la fagot. E un spectacol de suflet, pe care sperăm să-l ducem și în Spania.
Pe de altă parte, pregătesc și un scurtmetraj intitulat „Omul în galben”, cu care voi participa la TIFF 2025, în care joc rolul principal și va fi un proiect cinematografic filmat NOIR (alb-negru). Subiectul se centrează în jurul unui fost procuror în slujba serviciului de combatere a criminalității, mistuit de vinovăție, care are mustrări de conștiință dat fiind faptul ca într-o operațiune de prindere a unor criminali îşi pierde fiica și toți subalternii… Acțiunea se petrece la mult timp după ieșirea acestui procuror din sistem, devenit ulterior detectiv, care ajunge să reînceapă căutarea propriei fiice, la îndemnul unei prietene a acesteia. Și de aici începe lupta cu propria conștiință sau cu Necuratul („Omul în galben”) care de fapt se află în spatele tuturor acțiunilor personajului meu. Aș putea spune că este o poveste despre căutare, pierdere și răscumpărare.

VAS: Dincolo de aplauze, ce rămâne cel mai viu pentru tine din această lungă călătorie prin artă?
GIH: Bucuria și starea de bine îmi rămân… Faptul că am reușit să aduc culoare în sufletele oamenilor, fie și pentru câteva minute sau câteva ceasuri.

VAS: Îți mulțumesc pentru acest dialog în care arta s-a împletit cu firescul atât de aproape de suflet. Dincolo de cuvinte, ne rămâne acea liniște frumoasă a unui om care știe să dăruiască lumina celor care o caută! Îți doresc succes deplin în activitatea artistică!

Interviu realizat de Violeta ANDREI STOICESCU,
scriitoare și jurnalistă, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România