Autor: © Nicolae IOSUB. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

După moartea lui Mihai Eminescu, pe 15 iunie 1889, la Sanatoriul ,,Caritas” al medicului Al. Şuţu, s-au scris numeroase cărţi, studii, analize, privind boala Poetului şi cauzele care au dus la moartea acestuia. Printre cele mai importante este monografia lui George Călinescu ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, apărută în patru ediţii (1932, 1933, 1938 şi 1964), în care criticul face o serie de afirmaţii ironice, departe de adevăr, care jignesc memoria celui mai mare poet al românilor. Astfel, Călinescu afirmă că după ultima internare ,,poetul petrecu câteva luni de visare dementă euforistică şi viziuni paradiziace, unice clipe de adevărată fericire în viaţa sa zbuciumată”; ,,El simţea că aici are o misiune mare de îndeplinit şi de aceea cerea de mâncare şi băutură, ca şi unul ce ,,nu mâncase demult”, şi mesteca cu multă poftă alimentele, asemeni zidarului care e pe cale de a se urca pe schele”; ,,Cercetările sale ştiinţifice asupra mecanicii lumii, trebuiau duse aici în linişte, mai departe” şi alte afirmaţii. Cum a putut criticul să spună că Eminescu, aflat în sanatoriu, a trăit ,,clipe de adevărată fericire”! E o afirmaţie cu totul eronată.
 ,,Prin urmare derizoriul în care Călinescu aruncă viaţa poetului, fetişizarea existenţei sale, persiflarea operei sale, stigmatizarea personalităţii sale prin nebunia luetică trebuia să constituie imaginea geniului culturii noastre pentru generaţiile viitoare, a românului absolut, după cum se exprima Petre Ţuţea, a omului care a dat esenţă şi consistenţă limbii române şi românismului. Mai mult cartea a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie ca variantă oficială a biografiei eminesciene printre care şi în limba germană, ceea ce avea să stârnească o reacţie usturătoare dar profesională din partea lui Ovidiu Vuia, neuropatolog de talie mondială”, spune doctorul Vasile Lupu în – Eminescu din perspectiva criticii– Revista Arheu , nr.6 din ianuarie 2015, Bârlad.

Dar să vedem ce spune un coleg a lui Eminescu, Nicoleanu, despre internarea neaşteptată a Poetului. Nicoleanu spune despre acest moment, al internării lui Eminescu la Sanatoriul Mărcuţa:,,Rămăsei trăsnit. Întrebai de prietenii lui, aceia care puteau să fie informaţi. Meşterul fusese din nou izbit de boală. Vestea o dusei la prietenii de la Fântâna (Fântâna Blanduziei). Durerea îi cuprinse pe toţi, căci, spun în conoştinţă, că imposibil era să cunoşti pe Eminescu şi să fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de cunoştinţe pe cari le avea. Îi erai prieten vrând- nevrând…”. Un astfel de om, descris de Nicoleanu mai sus, a fost izolat într-un ospiciu de nebuni deoarece, probabil, şi-a deranjat ,,prietenii” cu interese politice importante.
  Pe 3 februarie 1889, Mihai Eminescu, în urma unui articol din ,,Fântâna Blanduzei”, care era să ducă la căderea guvernului, este internat la Ospiciul Mărcuţa, unde stă mai mult de o lună de zile. Cum primăria Capitalei refuză să plătească spitalizarea lui Eminescu, acesta este mutat la sanatoriul Caritatea a doctorului Şuţu, unde i se aplică tratamentul cunoscut, cu injecţii cu mercur.
Ca să vedem care era adevărata situaţie a sănătăţii lui Eminescu, trebuie să plecăm de la notiţele doctorului V. Vineş  cel care s-a ocupat de poet: ,,Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihai Eminescu”. Acesta l-a avut în tratament pe poet şi ne spune:,,Am avut ocazia să îngrijesc, ca intern la Institutul ,,Caritatea” al regretatului profesor Al. Şutzu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie- iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă…Mihai Eminescu, după cum mi-a declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese venerice. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe care îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze la institutul ,,Caritatea” al regretatului prof. dr. Al. Şutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ”.
Din aceste notiţe observăm că cei care l-au internat pe Eminescu la Caritatea au fost ,,prietenii săi”, care au justificat internarea prin faptul că poetul abuza de băuturile alcoolice şi consuma fără să plătească. Poate ,,prietenii” îl luau cu ei şi îi dădeau de băut, Eminescu neavând bani, iar în privinţa consumaţiei ar fi fost bine ca aceştia să fi avut grijă să-i plătească un abonament la un local, unde acesta obişnuia să mănânce, mai ales că banii luaţi de la editura Socec, pentru ediţiile sale de poezii, le încasa T Maiorescu. Acesta l-a însărcinat pe N. Petraşcu să dirijeze banii şi să aibă grijă de poet, în ceea ce priveau cheltuielile cu chiria, alimentaţia şi altele.
Din consemnările medicului vedem că Eminescu la internare nu era agresiv, nu făcea rău nimănui, numai că era posomorât, singuratic şi fără a putea să lucreze, lucru normal, când se ştia fără un serviciu şi un venit sigur. Ne întrebăm, atunci, ce pericol prezenta Eminescu pentru ordinea publică ca să fie internat într-un loc cu oameni pierduţi pentru societate?
Mai departe doctorul Vineş prezintă simptomele psihice ale poetului, la internare:,,La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria”. Dacă Eminescu nu prezenta tulburări psihice şi era un om normal, oare de ce a fost internat la nebuni!? Şi din punct de vedere fizic, Eminescu se prezenta bine, aşa cum precizează acelaşi medic: ,,Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată… Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme a unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”. După cum observăm din această descriere, Eminescu era un om normal, nu prezenta tulburări fizice şi psihice, dar alţii au văzut în el un om bolnav mintal şi periculos.
După internarea poetului, datorită tratamentului aplicat ,,încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi  lucru de cinci- şase ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii. Chiar persoane recent cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea, îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii”, scrie doctorul Vineş. Observăm, din cele afirmate de medic, că injecţiile cu mercur (otravă puternică) şi-au făcut efectul asupra poetului şi medicul se acuză prin cele scrise, căci ,,tratamentul” prescris de Şutzu şi aplicat poetului, nu a dus decât la intoxicarea organismului acestuia, la degradarea continuă a stării sale de sănătate. Organismul său lupta din răsputeri împotriva intoxicaţiei cu mercur, memoria sa nevrând să se lase învinsă, cu toate ,,strădaniile” medicilor de a-l ,,vindeca”.
 Medicul român Ovidiu Vuia a fost cel care s-a aplecat cu multă atenţie asupra simptomelor bolii poetului şi a reuşit, după un secol de la moartea poetului, să stabilească adevărul despre boala şi cauza morţii lui Mihai Eminescu.
 Iată ce spune doctorul Vuia în cartea sa ,,Despre boala şi moartea lui Eminescu- Studiu patografic”, carte ce apare în anul 1997 la Editura ,,Făt- Frumos” din Bucureşti: ,,Trebuie să recunosc, la început fără vreo prejudecată, eram convins că voi putea demonstra paralizia generală, formă a sifilisului nervos susţinută de G. Marinescu şi G. Călinescu în primul rând, dar în continuare numai realitatea obiectivă a datelor m-a determinat să ajung la concluzii total opuse şi anume, Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nici o îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco- depresivă, fără substrat organic, ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa ,,mare întunecime”, invenţia eminescologilor interbelici, cu precădere. Sfârşitul i-a fost provocat de sincopă cardiacă survenită în urma tratamentului cu injecţii de mercur, administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti în cursul ultimei internări din Februarie- Iunie 1889”.

     După Revoluţia din 1989, foarte mulţi intelectuali au scris câte ceva despre Mihai Eminescu şi boala lui, au venit cu fel de fel de afirmaţii neverificate, false, aducând mari deservicii memoriei celui mai mare poet român. Mihai Eminescu nu merită acest lucru!
După 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, academicianul Eugen Simion, a reuşit să elucideze pentru totdeauna,  de ce boală a suferit poetul, consultând pe cei mai buni specialişti în acest domeniu medical, materiale cuprinse în volumul ,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, carte scoasă de Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 1915 (Eminescu a suferit de simdrom maniaco-depresiv, fără pierderea memoriei).
În sfârşit, s-a făcut lumină şi în acest domeniu al bolii şi cauzelor morţii celui mai mare şi genial poet pe care l-a avut poporul român, din păcate foarte târziu şi după ce s-au scris atâtea aberaţii despre boala lui Mihai Eminescu.  

                                                                                  Nicolae Iosub, 8 noiembrie 2025, Botoşani