Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: © Ionuț Țene, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Istoria efemerului Principat al Pindului, din anii 1941-1944, este la fel de complexă și disputată precum și simbolurile sale vexilologice. Din păcate, istoria acestui stat al aromânilor este ocultată de istoriografie din cauza unei interpretări axiologice greșite. Pe parcursul scurtei sale existențe, și chiar înainte sau după aceasta, pentru reprezentarea heraldică a Principatului Pindului au circulat diverse steaguri care, dincolo de estetică, poartă încărcături puternice de identitate, aspirații politice și, adesea, o anumită confuzie istorică. Odată cu invazia Germaniei naziste și a Italiei fasciste în Grecia, în aprilie 1941, și cu înfrângerea rapidă a acesteia, Italia a obținut o zonă de ocupație în Epir, Tesalia și Macedonia de Vest. (Emanuil Ineoan -https://www.independenta-pindului.ro și https://dinitrandu.com/wp-content/uploads/2018/11/50722978-Mirachea-Pindului-Nr-12-2011.pdf)

În acest context, Italia, sub influența doctrinei fasciste de tip ”Mare Nostrum” și a aspirațiilor iredentiste, a căutat să destabilizeze regiunea și să-și consolideze influența. Un rol crucial l-a jucat Alcibiade Diamandi, un aromân din Samarina cu cetățenie română, care s-a autoproclamat prinț și avea conexiuni politice și economice cu anturajul lui Mussolini, implicându-se în mișcări pro-românești și pro-autonomie aromână înainte de război. Cu sprijinul serviciilor secrete italiene, al armatei italiene, precum și al Siguranței românești, Diamandi a activat ceea ce se numea „Legiunea Romană” (sau „Legiunea Vlahă”), o organizație paramilitară și politică menită să mobilizeze aromânii în favoarea autonomiei. În vara anului 1941, sub patronajul italian și cu acordul subsidiar al regimului antonescian, a fost proclamat un fel de „Stat Independent Aromân” sau „Principat al Pindului”, sub conducerea lui ”prințului” Alcibiade Diamandi. Acesta nu a fost niciodată o entitate statală de sine stătătoare în sensul clasic, ci mai degrabă o „zonă autonomă” sub control militar italian, cu o administrație nominală aromână. Principatul Pindului a avut și un steag oficial, care își trage tradiția din prima declarare a autonomiei de două luni din vara lui 1917.

Steagul oficial al Principatului Pindului a cuprins Crucea Sfântului Andrei pe fond verde închis. Această variantă este cea mai unanim acceptată ca fiind steagul „oficial” al entității în timpul existenței sale sub patronajul italian și al României, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Descrierea steagului a fost făcută de localnicii vlahi, adică o cruce roșie a Sfântului Andrei pe un fond verde. Ca simbolism și interpretare, acesta poate fi explicat astfel: fondul verde este adesea asociat cu speranța, reînnoirea, natura și, în contextul montan al Pindului, ar putea simboliza munții impunători, rezistența populației și culoarea brazilor. Poate de asemenea reprezenta și o aspirație la pace și prosperitate. Crucea Sfântului Andrei, în nuanță, reprezintă o tradiție creștină românească, deoarece Sfântul Andrei este patronul spiritual al României și o figură creștină importantă în Balcani. Crucea sa în formă de „X” este un simbol creștin recunoscut, folosit și în alte vexilologii (de exemplu, pe steagul Scoției, pe steagul marinei ruse). Alegerea unei cruci roșii pe un fond verde ar putea sugera o identitate creștină distinctă în peisajul balcanic. Există și o comparație simbolică cu steagul Confederației Americane, o reminiscență formativă a steagului sudist, cu diferența că acesta era în culorile roșu și albastru. Această observație este strict vizuală, bazată pe forma similară a crucii, dar nu există dovezi care să sugereze o legătură simbolică sau istorică directă între cele două. Cel mai probabil, este o coincidență formală, dar relevantă din punct de vedere simbolic. Acest design simplu ar fi putut fi adoptat, desigur, și cu acceptul (sau sugestia) autorităților italiene, care căutau un simbol distinct, dar nu excesiv de provocator pentru greci, diferit de simbolurile naționale românești din 1941.

Trebuie să subliniem că steagul Principatului Pindului din 1941 reprezintă o continuare a steagului „Autonomiei” din 1917: un simbol pierdut astăzi pentru localnicii vlahi, dar semnificativ din punct de vedere istoric. Această referință la steagul aromânilor din anul 1941 oferă o perspectivă crucială asupra continuității aspirațiilor aromânești și a legăturilor cu România, dar și a încercărilor de autonomie aromână din 1917, din timpul Primului Război Mondial, sub protectorat italian în Epir. Faptul că a fost donat Muzeului Militar din București, unde a fost expus lângă steagurile de la Mărăști și Mărășești, arată faptul că pentru autoritățile române acest steag a avut o importanță deosebită în momentul Marii Uniri. Analiza heraldică explică și legătura simbolică cu România. Expunerea, în anul 1918, a steagului Principatului Pindului, alături de cele mai venerate steaguri de luptă ale armatei române (simboluri ale eroismului și sacrificiului național), sugerează că statul român a perceput această „autonomie” ca pe o prelungire a cauzei naționale românești sau ca pe o expresie a românismului în Balcani. Aceasta validează, într-un anumit sens, importanța istorică și simbolică a aromânilor pentru România dinainte de 1914 și, mai ales, în perioada interbelică.

Se poate interpreta și ca o anticipare a autonomiei dorite de aromâni în Pind, înainte de 1917 și 1941. Existența acestui steag demonstrează că ideea unei entități autonome aromâne nu a fost o „invenție” a Axei din 1941, ci o aspirație mai veche, chiar dacă contextul din 1917 și 1941 a fost diferit. Din păcate, steagul care a ajuns în România în 1918 s-a pierdut. Astăzi, nu știm unde se află, ceea ce reprezintă o pierdere istorică, pentru că ar fi putut oferi dovezi materiale valoroase despre originea mișcării autonomiste și despre modul în care România a ales să o prezinte public. Interesant este că, după 1945, au apărut și variante ulterioare, considerate ca fiind versiuni legendare sau speculative. Aceste variante, descrise ca apărând în „serii vexilologice” sau ca „legende,” sunt mai puțin confirmate pentru perioada 1941-1944 și par a fi reconstrucții sau idealizări post-factum. A apărut în spațiul public și varianta cu stema mică a României și culori alb-negru, cu cinci benzi (roșu, galben, albastru). Spre exemplu, culorile alb-negru sunt provenite din culorile dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, iar cele cinci benzi suprapuse—dintre care trei sunt roșu, galben și albastru—apar ca o interpretare a Tricolorului românesc. Acest steag atribuit Principatului Pindului nu există indicii că ar fi existat înainte de 1944. Acest lucru sugerează că este o invenție sau o idealizare postbelică.

În legătură cu simbolismul ipotetic (post-factum), se poate face următoarea analiză heraldică și semantică: stema mică a României monarhice este legată direct de ideea de continuitate între Principatul Pindului și Regatul României, conferindu-i o legitimitate națională puternică. În plus, culorile alb-negru, ale dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, ar fi culorile personale ale Casei Regale a României, iar prezența lor ar sugera un statut regal sau nobiliar al conducerii, precum și o legătură directă cu instituția regală românească. Cele cinci benzi, cu tricolorul românesc (roșu, galben, albastru), pe un alt steag al Principatului Pindului, ar fi reprezentat o încercare de a integra identitatea națională românească în simbolistica aromână, consolidând astfel o identitate multiplă și o afiliere clară la „românitate” în sens larg. Dar steagul oficial al Principatului Pindului rămâne cel verde, cu crucea Sfântului Andrei de culoare roșie. Celelalte variante și reprezentări sunt doar proiecte sau simboluri transferate, folosite în perioade și contexte diferite, mai ales în acțiuni temporare sau simbolice.

Mai există și un steag al arealului geografic aromân din Munții Pindului, legat de perioada pașoptistă. Există, de asemenea, o variantă cu Tricolorul românesc orizontal, culorile galben și negru, cu înscrisul S.P.Q.R. și atestat din 1848. Acest steag are o istorie profundă și o simbolistică complexă, încercând să reprezinte rădăcinile latine și românești ale aromânilor. Există o legătură clară cu istoria romanității balcanice din cele mai vechi timpuri. Un steag „constituit pe orizontală, din tricolorul românesc, plus culorile galben și negru. La începuturi steagul avea pe banda albastră inscripționat simbolul romanității, S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus). După înfințarea Regatului României în 1881, steagul s-a îmbogățit și cu stema regală a României. Rădăcinile istorice sunt și mai vechi, datând din 1848, an în care simbolurile latinității și romanității erau promovate intens în contextul Revoluției din Țările Române.

Pentru aromâni, a fi „romani” (de unde și simbioza originii de „români” sau „aromâni”) reprezintă o componentă fundamentală a identității locale, iar acest simbol a intensificat această legătură istorică. Informația se explică și semantic prin faptul că Tricolorul românesc evidențiază afilierea la națiunea română, fiind perceput ca fiind parte a aceleiași familiei lingvistice, religioase și culturale, iar culorile galben și negru simbolizează, în această interpretare, o legătură geografică și istorică cu zonele din sudul Dunării și alte teritorii înrudite cu aromânii. Galben și negru, în această viziune, reprezintă și romanitatea din sudul Dunării, conferind un caracter geografic și identitar acestei combinații de culori, sugerând că Principatul Pindului era perceput ca o formă de „România de Sud,” o extindere spirituală și culturală a națiunii române în spațiul balcanic. (https://info-valahia.blogspot.com/2009/04/principatul-pindului.html). Argintiul Casei Regale devine un galben auriu în interpretări heraldice mai târzii.

Menționez că harta administrativă a statului de Pind din anii 1941-1944 indica teritorii cu ieșire la Marea Adriatică, în zona insulei Corfu, precum și cuprinderea unei zone din sudul Albaniei și partea montană a Epirului. Aceste detalii sunt esențiale pentru a înțelege ambițiile teritoriale ale acestui stat efemer aromân, care a căzut sub loviturile partizanilor din ELAS și EAM. Însă, între anii 1941 – 1944, această proiecție reflecta mai degrabă interesele strategice ale Italiei fasciste, decât ale României antonesciene, vizând o influență dominantă în Adriatică și Balcani. Italia dorea să impună o realitate administrativă aromânească, bazată pe o istorie multiseculară a locuirii de către vlahi în această regiune, și nu o simplă creație simbolică. Putem vorbi istoric și simbolic de existența a trei steaguri reprezentative ale arealului geografic în care trăiesc vlahii din Pind, dar cu sublinierea că drapelul cel oficial din 1917 și 1941-1944 fiind acela cu crucea Sfântului Andrei de culoare roșie pe fond verde brad. Așadar, steagul Principatului Pindului, atât cel oficial, cât și variantele tranzitorii sau temporare, are o legătură simbolică fundamentală cu reprezentările heraldice și steagurile poporului român și ale Regatului României, reflectând aspirațiile naționale, istorice, lingvistice și cultural-religioase ale comunității aromâne în contextul balcanic și al perturbărilor geopolitice ale unor vremuri complicate.

Ionuț Țene