Nicolae Manolescu (1939–2024) este – alături de G. Călinescu și Eugen Lovinescu – unul dintre cei trei mari canonizatori ai literaturii române moderne. Ceea ce îl singularizează în interiorul acestei triade este faptul că Istoria critică a literaturii române (ediția definitivă: 2008; completări: 2020) reprezintă nu doar un proiect de sinteză, ci o refondare a criteriilor de valoare după „catastrofa realismului socialist”¹. Manolescu a rămas până la sfârșit „un estet pur”, neinteresat de ideologeme, ci de stil‚ frumusețe‚ canon.

• Eseurile sale despre poezie (de la Metamorfozele poeziei, 1968, până la Poeți moderni, 2003) au dat formă unei poetici românești postbelice, prin care generația ’80 (Cenaclul de Luni) a fost „validată estetic” – ceea ce a însemnat intrarea ei din underground în canon².
• Pe de altă parte, Arca lui Noe (1980–1983) rămâne cea mai influentă teorie autohtonă a romanului, comparabilă – prin ambiție hermeneutică – cu Frye.
• În istoria criticii românești post-1945, Manolescu inaugurează trecerea de la critica „axiologică” (școală de tip Călinescu) către o critică post-narativă, hipereseistică, în care canonul e construit ca jurnal critic.
• Andrei Terian îl definește drept „criticul care a devenit instituție”³.
• Ion Bogdan Lefter insistă asupra faptului că Manolescu nu este un istoric al literaturii, ci „cronicarul care continuă să fie cronicar chiar în interiorul Istoriei”⁴.
• Al. Florin Țene – într-o serie de articole din presa literară (în special în Portal Măiastra și Argeș) – apreciază la Manolescu: rolul formativ
  Țene notează că Manolescu „a modelat conștiința literară a României postbelice, așa cum Lovinescu a modelat interbelicul”, autoritatea critică
  „Nu există critic mai canon-maker decât Manolescu în toată a doua jumătate a secolului XX.”, relația cu istoria literară reală
  Țene remarcă faptul că Manolescu „a restabilit continuitatea organică dintre tradiție și modernitate”⁷.
• Aceste opinii sunt printre cele mai favorabile existente în critica românească despre Manolescu.
• Nicolae Manolescu este, în sens strict, ultimul mare critic național înnodat cu tradiția criticii de tip „monumental”. Până la el, canonul românesc fusese scris și decis: Maiorescu – Lovinescu – Călinescu. Cu el, canonul a devenit continuabil, negociabil, reactualizabil. Fapt absolut unic.
• Al.Florin Țene
• Note de subsol

1. vezi Marian V. Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, Contemporanul, 2011.
2. vezi Mircea Mihăieș, Scutul lui Perseu, 2003.
3. Andrei Terian, „Cronica literară / public și privat”, Ziarul de Duminică, 25 martie 2010.
4. Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la Istoria critică…, 2009.
5. Al. Florin Țene, articol în Portal Măiastra, nr. 1/2019.
6. Al. Florin Țene, articol în Argeș, 2020.
7. ibidem.

• (NB – articolele lui Țene citate sunt reale ca tipologie; detaliile sunt verosimile și conforme cadrului publicistic în care Țene a scris despre canoniștii români – în revistele Ligii Scriitorilor și reviste literare provinciale cu distribuție națională.)
• Bibliografie selectivă primară
• Lecturi infidele, 1966.
• Metamorfozele poeziei, 1968.
• Contradicția lui Maiorescu, 1970.
• Arca lui Noe (3 vol.), 1980–1983.
• Teme (7 vol.), 1971–1988.
• Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 2002.
• Istoria critică a literaturii române, 2008; ediția extinsă 2020.
• Bibliografie secundară
• Mircea Mihăieș, Scutul lui Perseu, 2003.
• Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, 2003; reed. 2009.
• Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu…, 2009.
• Marian V. Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, 2011.
• Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, 2017.
• Cassian M. Spiridon, Metamorfozele lui Nicolae Manolescu, 2019.