Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Fostul palat Ghika din Mășcăteni, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre fostul palat Ghika din satul Mășcăteni, comuna Albești, județul Botoșani, localnicul Neculai Popescu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, pe locul acestuia.

– Domnule Neculai Popescu, i-ați cunoscut pe proprietarii palatului?
– Numai pe prințesa Marieta [Maria] Ghika [născută Sturdza (Keshko) și căsătorită cu diplomatul Grigore Ghika-Brigadier], că pe boier nu l-am prins [a murit în 1913].

– Au avut copii?
– Doi băieți [Gheorghe – decedat în 1910 și Henri – răposat în 1913], dar nici pe ei nu i-am cunoscut.

– Cine și când a construit palatul?
– A fost ridicat de boierul Ghika, imediat după ce a cumpărat moșia [în 1905].

– Cum arăta?
– Era tare frumos! Se afla sus, pe deal, și avea subsol, parter și etaj, cu terase la fiecare nivel și acoperișul din șindrilă. Cuprindea 32 de încăperi, cu tot felul de întrebuințări – salon de primire a oaspeților, camere de locuit, dormitoare, sufragerie, holuri mari, băi, bucătărie, cămări și alte dependințe.

– Dar curtea boierească?
– În jurul palatului, era un parc cu alei pietruite, straturi de flori și pomi roditori (măslini și pruni aduși din străinătate), îngrijit de un grădinar. În față, se afla ghereta paznicului, iar, în spate, beciurile, fântâna, coșarele pentru grâu și porumb, grajdurile animalelor, adăposturile pentru trăsuri, magaziile pentru lemne și alte acareturi. Mai la deal, curgea un izvor din care apa era pompată prin țevi, cu ajutorul unui motor, în șase bazine mari din beton, de unde venea, prin cădere, la grădină și în palat, ajungând pentru o lună.

– Cât pământ au deținut?
– Au avut mult, că luaseră și de la boierii de dinaintea lor [Elencu și Gheorghe Donici, moșteniți de fiica lor Maria], care stăteau într-un alt conac, dărâmat de mult. Moșia începea de la școală și biserică și se termina la gârlă [râul Jijia] – în total, vreo 700 ha de pământ arabil, livadă (în spatele palatului, era o alee de tei care mergea, la deal, până la ea), vii, pășuni, fânețe și iazuri cu pește, dincolo de poarta veche. Înainte, avuseseră mai mult păduri, dar le-au defrișat și au făcut teren cultivabil în locul lor, așa că a mai rămas doar crângul Poienița, de dincolo de Mănăstirea Cozancea. Mai țineau 40 de vaci, cu taur între ele, pe care le aduceau, seara, la mulgători, boi pentru arat, o turmă de oi și cai de căruțe și trăsuri, dar aveau și automobil, care stătea lângă mașina de bătut porumb.

– Ați lucrat pe moșie?
– Da, împreună cu tata; când nu munceam pământul nostru, mergeam acolo la seceriș, la clădit girezile de grâu și porumb și la cărat cerealele în hambare cu căruța.

– Ce fel de om era prințesa?
– Era tare bună și noi ne-am împăcat bine cu ea. Mergeam la palat și luam, în cont, orișice aveam nevoie; ne dădea, pe datorie, și pământ gata arat (40 de prăjini) și ne spunea: „La vară, să ai grijă să-mi faci oleacă de treabă.” La câmp, munceam câte o săptămână și veneam acasă numai dacă ploua; altfel, rămâneam acolo până sâmbătă, când mergeam la curte și primeam banii pentru zilele lucrate. La arie, bucătarul ne dădea să mâncăm, pe un țuhal [sac mare sau pătură], mămăliguță cu brânză și carne, iar, în zilele de post, fasole cu castraveți murați în butoaie mari. Iarna, când nu aveam cu ce ne încălzi, prințesa ne trimitea la administrator – un evreu, Morris Kohn –, care ne dădea un bon să mergem cu el la pădurar și să luăm câte o căruță de lemne. Îmi aduc aminte că țața [mătușa] avea doi cai pe care-i ducea să pască pe deal, aproape de palat, și, într-o zi, un paznic l-a împușcat pe unul dintre ei, pentru că intrase în lucernă și în trifoi. Prințesa a aflat și l-a chemat la ea pe moșul [unchiul] Neculai, i-a dat un bon și i-a spus: „Mergi la herghelie și alege-ți un cal de căruță ca al tău.” Și el s-a dus și l-a luat.

– A ajutat și comunitatea locală?
– Școala a fost făcută pe pământul prințesei și ea a întreținut-o, de câte ori a fost nevoie, ca și biserica [cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae], ridicată, înaintea ei [în 1842], de Donicioaia [Elencu Donici].

– Ce s-a întâmplat la instaurarea regimului comunist?
– Ei, rău a mai fost… În 1944, când au venit rușii, a început distrugerea peste tot. Prințesa plecase dinainte în străinătate, unde murise [în 1935], iar, aici, nu mai rămăsese nimeni. Unul Iușcă, mare comunist, a îndemnat oamenii să dărâme palatul și să fure tot, ducând cărămida la Drislea [sat în comuna Trușești, județul Botoșani], pentru construcția unei școli și a unui drum. Când s-a făcut colhozul [G.A.C.-ul, în 1949], din palat nu mai era nimic.

– Ce a mai rămas din fosta curte boierească?
– Nimic; numai pământul și amintirea.

– Domeniul a fost revendicat de urmași?
– Nu s-a prezentat niciun moștenitor și terenurile prințesei sunt, acum, în proprietatea primăriei.

Florin Bălănescu