Familia Iurașcu (Vasile) este ramura genealogică cea mai importantă pentru a înțelege mediul familial al lui Mihai Eminescu și a legăturilor sale de mic copil cu spiritualitatea monahală.

Familia Iurașcu este o veche familie răzeșească și mic boierească din nordul Moldovei, cu rădăcini în satele din jurul Botoșanilor (Joldești, Sarafinești, Corni, Dumbrăveni, Ipotești). Membrii ei apar în documente încă din secolele XVIII–XIX ca: răzeși cu proprietăți modeste, dar stabile; oameni cu un anumit prestigiu local; familii legate prin alianțe de alte neamuri botoșănene (Herescu, Vârnav, Tăutu, Pisoschi). Din această familie se trage Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, fiica stolnicului Vasile Iurașcu.
Familia Iurașcu a avut o relație constantă cu mediul monahal, în special cu mănăstirile și schiturile din zona Botoșanilor. Această legătură este evidentă prin intrarea în monahism a mai multor femei din familie și anume surorile Ralucăi Iurașcu, devenite monahii la Mănăstirea Agafton: Olimbiada Iurașcu – călugărită în 1840; Fevronia Iurașcu – călugărită în 1828; Sofia Iurașcu – călugărită în 1840. Toate trei apar în Condica monahiilor de la Agafton din 1872, document care confirmă vârsta, originea și trăsăturile lor fizice.
Familia Iurașcu, asemenea altor familii răzeșești și boierești, avea tradiția de a sprijini schiturile din zonă: prin donații modeste (pământ, produse, muncă); prin trimiterea fetelor în monahism, ca formă de continuitate spirituală și socială; prin participarea la viața liturgică a mănăstirilor. Agaftonul, fiind aproape de Ipotești, era mănăstirea „de suflet” a familiei.

Deși Eminescu nu a fost un om religios, în sens dogmatic, copilăria lui a fost impregnată de atmosfera mănăstirilor din codrii Botoșanilor, de prezența mătușilor monahii, precum de cântările, pravila și liniștea schitului Agafton. Această influență timpurie se regăsește în tonul elegiac, în melancolia și în simbolistica unor poezii.

Mănăstirea Agafton, spațiu de întâlnire între familie și spiritualitate
Mănăstirea Agafton a fost pentru familia Iurașcu un loc de refugiu pentru femeile rămase singure sau fără sprijin, un centru spiritual accesibil și apropiat, un loc de continuitate a tradiției ortodoxe moldovenești. Pentru copilul Mihai, Agaftonul a fost un loc al copilăriei, al drumurilor prin pădure, un spațiu al primei întâlniri cu viața monahală, un cadru adecvat care i-a inspirat imagini poetice ulterioare.

Importanța documentară a Condicii din 1872
Condica monahiilor de la Agafton este esențială pentru confirmarea prezenței celor trei mătuși ale poetului, clarificarea unor confuzii din literatura eminescologică, reconstituirea genealogiei familiei Iurașcu și înțelegerea rolului social al mănăstirilor în Moldova secolului XIX.
Desigur, influența spiritualității monahale asupra operei lui Mihai Eminescu este un subiect fascinant, subtil și adesea trecut cu vederea. Ea nu se manifestă prin religiozitate dogmatică, ci printr-o sensibilitate metafizică, printr-un anumit tip de melancolie, prin imagini și ritmuri care trimit la lumea monahală din nordul Moldovei în care poetul a crescut.

Influența spiritualității monahale asupra operei lui Mihai Eminescu
Eminescu a crescut într-un spațiu în care mănăstirile și schiturile erau parte firească din viața comunității. Mănăstirea Agafton, unde viețuiau trei mătuși ale sale, a fost pentru el un loc al copilăriei și al drumurilor prin pădure, un spațiu al liniștii, al cântărilor de strană și al ritualului, un univers feminin monahal, protector și blând. Această atmosferă a lăsat urme adânci în sensibilitatea poetului, chiar dacă el nu a devenit un religios în sens strict.
În multe poezii ale lui Eminescu se simte o ambiantă monahală, chiar dacă nu este numită explicit. Liniștea și izolarea schitului, o regăsim în imaginile din Făt‑Frumos din tei, Călin, Sara pe deal, Fiind băiet păduri cutreieram, în care se evocă tăcerea pădurilor, clopotul care răsună în vale, lumina blândă a amurgului, sentimentul de retragere din lume. Toate acestea sunt elemente tipice ale vieții monahale specifice românești.
Ritmul psaltic perceput în unele versuri au o cadență care amintește de cântarea bisericească cu repetiții lente, aproape liturgice și tonalități elegiace. Această muzicalitate nu este întâmplătoare. Eminescu a auzit ani la rând cântările mătușilor sale.

Temele monahale în opera eminesciană
Deși Eminescu nu scrie poezie religioasă în sens canonic, anumite teme sunt clar influențate de spiritualitatea monahală. Tema trecerii timpului, a efemerității, a „visului vieții” este centrală în: Glossă, O, rămâi, Mai am un singur dor, Odă (în metru antic). Această perspectivă asupra lumii este profund monahală cu o lumea trecătoare, unde sufletul își caută liniștea. Ca urmare în multe poezii apare dorința de izolare, tăcere, liniște interioară, întoarcere la natură ca la un schit cosmic. Aceasta este o transfigurare poetică a idealului monahal al „pustiei”. Meditația asupra morții, nu în sens tragic, ci ca trecere, ca împăcare: Mai am un singur dor este aproape o rugăciune la marginea mării; La mijloc de codru des are o liniște funebră, dar senină. Această atitudine ne amintește de calmul cu care monahii  privesc sfârșitul vieții pe pământ.

Spiritualitatea monahală nu l-a făcut pe Eminescu un poet religios, dar i-a oferit un model de interioritate profundă, de a contempla lumea cu o sensibilitate pentru tăcere, în singurătate și meditație cu un ritm interior lent, grav, aproape liturgic. Această liniște din sine se vede și meditațiile filosofice – tonul elegiac, simbolurile luminii și ale umbrei, raportate la infinit și eternitate.

Mătușile de la Agafton – influență afectivă și simbolică
Prezența mătușilor monahii – Fevronia, Olimbiada și Sofia – a avut un rol afectiv și simbolic în creșterea, educația, creșterea și creația Lu Mihai Eminescu.  Aici, la Agafton Eminescu a găsit un spațiu matern extins și protector, iar Monahia Fevronia, în special, apare în amintirile tradiției orale ca o figură luminoasă, blândă, care i-a insuflat poetului respect pentru meditație și credință, sensibilitate pentru ritual și fascinație pentru misterul religios. Schitul din Făt‑Frumos din tei este, după mulți cercetători, inspirat direct din mediul Mânăstirii Agafton.
Este evidentă o influență discretă, dar fundamentală, a spiritualității monahale, dar nu este un motiv în opera lui Eminescu, ci un orizont interior, care se manifestă în imagini, stări efective, meditație despre timp și eternitate. Eminescu nu este un poet religios, dar este un poet format într-un mediu impregnat de spiritualitate ortodoxă, iar această amprentă este vizibilă în întreaga sa creație.

Așadar, familia Iurașcu a avut o legătură organică, firească și profundă cu mediul monahal al Moldovei, ceea ce a creat un spațiu de formare afectivă și culturală pentru Eminescu. Înțelegerea acestei relații ajută la o reconstituire mai completă a mediului familial și cultural în care s-a format poetul.

Bibliografie:

1.BEJENARU, I. Trei mătuși Iurașcu ale lui Eminescu în condica Mănăstirii Agafton din 1872, Botoșani: Rev. Luceafărul, 26 Sept.2009 (https://luceafarul.net/trei-matusi-iurascu-ale-lui-mihai-eminescu-in-condica-manastirii-agafton-din-1872);
2.IOSUB, N. Stolnicul VASILE IURAŞCU la Botoşani şi Ipoteşti. Botoșani: Rev. Luceafărul,  4 Sept. 2019;
3.IOSUB, N. Stolnicul Vasile Iurașcu, bunicul lui M. Eminescu. Ultimii ani de viață și mormântul său, Botoșani: Revista Luceafărul, 28 Sept. 2024:
4.IOSUB, N. Mormintele familiei Gh. Eminovici și a stolnicului Vasile Iurașcu, Botoșani: Revista Luceafărul, Rev. Luceafărul, Botoșani: 2 Oct. 2024;
5.MARIN, I.D. Eminescu la Ipoteşti, Iași: Junimea, 1979;
6.MARIN, I.D. La Ipotești pentru Eminescu, Botoșani: Agata, 2005 (https://agata.ro/i-d-marin-la-ipotesti-pentru-eminescu).
*
Auxiliar: ISTRATE, I. Natura și dragostea în opera lui Mihai Eminescu, Teză Limba și Literatura Română, Bacalaureat – 1970, Prof. examinator Valentin Mărțuneac; Temă consolidată: îndrumător Prof. Teodor Epure.