Nu bat în lemn, ci în locul
unde ai învățat să te închizi.
Nu forșez, pentru că iubirea
nu sparge uși – așteaptă.

Stau la hotarul dintre frică și dor,
cu mâna ridicată de veacuri.
Înăuntru ai zidit zgomot
Ca să nu Mă auzi,
ai pus zăvoare
din vină și rușine.

Bat atât cât să nu te sperii,
atât cât să nu poți uita.
Dacă vei deschide,
nu voi întra ca stăpân,
ci ca Pâinea care se frânge.

Voi cina cu tine, din tăcerile tale,
din rănile tale
din ceea ce nu spui nimic.

Da! Voi rămâne
nu cât meriți ci cât iubești
pentru că ușa care se deschide dinăuntru
nu se mai închide în veci.