• Nu Cuza a făcut Unirea, ci Unirea l-a făcut pe Cuza
• Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 reprezintă unul dintre cele mai importante acte politice din istoria modernă a românilor. În istoriografia tradițională, evenimentul a fost adesea prezentat într-o formă eroizată, centrată aproape exclusiv pe figura lui Alexandru Ioan Cuza. O analiză critică, bazată pe surse contemporane și studii academice, relevă însă faptul că Unirea a fost rezultatul unei strategii politice minuțios orchestrate de elitele unioniste, în care Cuza a jucat mai degrabă rolul unui instrument de consens decât pe cel al unui lider providențial inițiator.
• Afirmația – vehiculată inclusiv în memorialistică – potrivit căreia Cuza se afla la Galați, preocupat de activități mondene (precum jocul de biliard), în timp ce la București se decidea alegerea sa, nu este un simplu detaliu anecdotic, ci indică caracterul colectiv și politic al actului unirii.
• Unirea din 1859 a fost posibilă în urma Războiului Crimeii (1853–1856) și a Tratatului de la Paris (1856), care a pus capăt protectoratului exclusiv rus asupra Principatelor și a instituit garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri.
• Convenția de la Paris (1858), act cu valoare constituțională, prevedea:  autonomia internă a Moldovei și Țării Românești; existența a doi domni aleși separat; instituții în mare parte distincte.
• Documentul nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domn în ambele principate – ambiguitate juridică exploatată decisiv de Partida Națională.
• La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei de Adunarea Electivă de la Iași. Alegerea nu a fost rezultatul unui entuziasm spontan, ci un compromis politic între: aripa liberal-radicală unionistă; boierimea moderată, temătoare de candidați prea radicali.
• Actorii-cheie ai alegerii de la Iași: Mihail Kogălniceanu – strategul ideologic al unirii; Vasile Alecsandri – diplomat al cauzei unioniste; Costache Negri – intermediar politic și diplomatic; Anastasie Panu, Lascăr Catargiu, Grigore Cuza.
• Cuza, colonel, fost pârcălab de Galați, avea avantajul de a fi: acceptabil pentru conservatori; suficient de „unionist” pentru liberali; lipsit de o bază politică proprie puternică, deci controlabil.
• În acest sens, se poate afirma, cu rigoare istorică, că funcția de domn al Moldovei i-a fost „oferită” de elita ieșeană, ca soluție tactică.
• După alegerea lui Cuza în Moldova, liderii unioniști din Țara Românească – Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, frații Golescu, Nicolae Golescu – declanșează o intensă acțiune politică și populară pentru impunerea aceleiași soluții la București.
• Surse memorialistice și corespondență politică indică faptul că Alexandru Ioan Cuza nu se afla la București în zilele premergătoare alegerii din 24 ianuarie 1859, ci la Galați, oraș-port cosmopolit, unde își desfășura activitatea. Episodul jocului de biliard, consemnat de martori contemporani, subliniază lipsa implicării directe a lui Cuza în manevra politică finală.
• Decizia a fost luată de: deputații Adunării Elective muntene; liderii Partidei Naționale; sub presiunea maselor mobilizate în București.
• La 24 ianuarie 1859, deputații munteni îl aleg în unanimitate pe Cuza domn al Țării Românești, realizând unirea de facto.
• Din perspectivă istorică, nu Cuza a realizat Unirea, ci Unirea l-a creat pe Cuza ca figură politică centrală.
• El a fost: beneficiarul unei construcții politice colective; exponentul unei voințe naționale articulate de elite; soluția juridică și diplomatică optimă într-un context internațional restrictiv.
• Abia ulterior, prin reformele sale (1863–1866), Cuza va deveni un actor istoric major, depășind statutul inițial de „domn de compromis”.
• Unirea Principatelor din 1859 nu a fost rezultatul unui destin personal sau al unui gest eroic individual, ci o operațiune politică sofisticată, concepută de elitele unioniste moldovene și muntene. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza – în timp ce acesta era absent de la centrul deciziei – demonstrează caracterul modern, pragmatic și strategic al actului unirii.
• Afirmația că funcția de principe i-a fost „dăruită” de politicienii ieșeni este istoric corectă, cu precizarea esențială că acest „dar” a fost parte a unui proiect național de mare anvergură.

Al.Florin Țene

• Bibliografie selectivă
• Keith Hitchins, Românii. 1774–1866, Humanitas, București, 1998.
• Ioan Scurtu, Alexandru Ioan Cuza, Editura Enciclopedică, București, 2007.
• Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Cuza, Editura Eminescu, București, 1981.
• Apostol Stan, Putere și societate în vremea lui Cuza, Editura Paideia, București, 1999.
• Mihail Kogălniceanu, Discursuri parlamentare, vol. I–II, București.
• Dumitru Vitcu, Costache Negri și Unirea Principatelor, Iași, 1973.
• Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, București, 1971.