Răsăritul dorului – o poetică a iubirii ca rit inițiatic
Dorel Neamțu și sacralizarea emoției lirice
Volumul Răsăritul dorului (Editura Casa de editură Exclusiv, 2024) confirmă profilul unui poet care cultivă cu consecvență o lirică a interiorității, a stărilor liminale și a tensiunii dintre eros, sacru și memorie afectivă. Poezia lui Dorel Neamțu se înscrie într-o tradiție a lirismului confesiv, dar filtrată printr-o disciplină clasicizantă a expresiei, în care emoția nu explodează anarhic, ci se ordonează simbolic, ritualic, aproape liturgic.

Conceptul de dor nu este, în acest volum, un simplu motiv liric, ci un principiu ontologic. Titlul însuși sugerează un proces al revelației afective – un „răsărit” interior, în care iubirea devine forță ordonatoare a universului. În poemul de deschidere, poetul invocă iubirea ca singura realitate plenară:
„Căci în lume doar iubirea
Este inima cea plină
Ca un dangăt nemurirea
La al ei vuiet se-nchină.”
Iubirea este ridicată la rang de absolut metafizic, iar limbajul clopotului („dangăt”, „vuiet”) trimite la o sacralizare a erosului, într-o linie care amintește de lirica mistică, dar și de romantismul temperat.
Un element recurent în volum este simbolistica luminii, cu accent pe luna ca principiu al reflecției, al purității și al renașterii. Poemul Fragilă rază de lună construiește o atmosferă de hierofanie poetică, unde iubirea se revelează ca dar cosmic:
„Ai aprins în mare Luna
Parcă-nviat de Paști
Fericită fie-ntruna
Clipă-n care tot te naști.”
Referința pascală introduce ideea renașterii prin iubire, iar metafora luminii lunare devine instrument de purificare și de transfigurare a subiectului liric.
Textul O poezie de dragoste funcționează ca o artă poetică implicită, definind scrisul ca act ritualic:
„O poezie de dragoste se scrie
la început doar la o lumânare stinsă,
așezată între două inimi…”
Lumânarea – simbol creștin al veghei și rugăciunii – este transformată într-un axis mundi al poeziei. Scrisul devine rugăciune, iar poezia – o formă de mântuire afectivă. Finalul, cu „toți îngerii poeziei”, sugerează o viziune sacramentală asupra creației.
În poemul De ce m-ai aprins, discursul liric se tensionează. Arderea erosului devine o experiență dureroasă, aproape inițiatică: „De ce m-ai aprins în miezul zilei
Să mă topesc în mine ca și bruma…”
Iubirea este simultan iluminare și suferință, dar nu una distructivă, ci purificatoare. Finalul poemului aduce reconcilierea, întoarcerea la sine prin celălalt, într-o formulă tandră, de echilibru interior.
În aprecierea critică de la finalul volumului, Al. Florin Țene remarcă justa situare a poeziei lui Dorel Neamțu într-o tradiție care depășește curentele literare strict delimitate. Criticul subliniază caracterul introspectiv, dar controlat, al liricii, precum și echilibrul dintre romantism și o estetică de sorginte clasică:„Poezia lui Dorel Neamțu aparține unei tradiții ce se găsește în afara curentelor, fiind, în același timp, veche și nouă, antică și modernă.”
Această observație este esențială pentru înțelegerea volumului: poetul nu experimentează formal gratuit, ci construiește pe un fond de disciplină a expresiei, în care emoția este filtrată prin cultură și memorie literară.

Răsăritul dorului este un volum coerent, bine articulat, care propune o lirică a iubirii înțelese ca experiență totală – estetică, spirituală și existențială. Dorel Neamțu se afirmă ca un poet al măsurii interioare, al emoției elevate, capabil să transforme trăirea personală într-un discurs cu relevanță universală. Prin densitatea simbolică și prin tonalitatea grav-luminoasă, volumul se impune ca o contribuție notabilă la poezia românească contemporană de filon reflexiv și spiritualizat.

Al.Florin Țene