Scurt istoric al satului și moșiei Buhăceni
Autor: © Eelena CHIPONCĂ
Foto: © Secțiunea iconografică, Arhiva personală – Elena Chiponcă.
Agata ® 1994 – 2026; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

---

Satul Buhăceni din comuna Trușești, județul Botoșani se află la 36 km sud-est de municipiul reședință de județ. Se învecinează cu satele Dângeni – la nord, Păsăteni – la vest, Trușești – la sud și Bivolari – la est. Situat pe malul stâng al râului Jijia, este străbătut de Drumul Județean 282 Săveni – Răuseni.

Sat răzeșesc foarte vechi și, apoi, proprietate boierească, ale cărui documente s-au pierdut, este atestat documentar abia la 6 noiembrie 1491, când voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt a împărțit și întărit stăpânirea proprietăților lui Laslău Buhaicea nepoților săi „Mihul Pojar, și sora lui Nastea, și nepotul lor de frate Fârcea, și fratele lui Mitutelul, și surorile lor Anna, Mărina și Stanca, fiii lui Tăbuci, și verii lor Cârstea, și sora lui Annușca, fiii Mărinei […], i-am miluit cu deosebita noastră milă, le-am dat și le-am întărit, în țara noastră, în Moldova, dreptele lor ocini, satele […] și, pe Jijia, sub Cornăriș, Buhăiceștii [Buhăcenii] […], iar Nastei să-i fie [dat] Buhăiceanii [Buhăcenii]. […] Privilegiul pe care ei l-au avut de la bunicul nostru, de la Alexandru Voievod, și alt privilegiu de la unchiul nostru, de la Ștefan Voievod, pe toate aceste mai sus scrise acte ei le-au pierdut, cum ne este știut nouă și tuturor boierilor noștri moldoveni.”¹

Numele satului vine de la primul jude sau cneaz al așezării pomenit în documentul de mai sus, Buhaicea, la care, prin modificări fonetice și adăugarea sufixului eni, s-a ajuns la denumirea de astăzi a satului Buhăceni.

„Voievodul Vasile Lupu, prin ispisocul din 27 noiembrie 1645, întărește stolnicului [Gheorghe] Ghica stăpânirea pe câteva părți din moșia Buhăceni, cu locuri de mori și de iazuri în Jijia, din vatra satului, din câmp și din pădure. La acea vreme, satul Buhăceni era preponderent răzășesc, iar stolnicul [Gheorghe] Ghica, stăpân și pe jumătate din satul Broșteni din apropiere [comuna Durnești], zestre adusă de soția sa Smada, fiica lui Stamate Lână, mic boier moldovean, fiind în grațiile voievodului Vasile Lupu, arbănaș [albanez], ca și acesta, a urcat rapid treptele demnităților boierești, acumulând, prin danii și cumpărături, o avere consistentă.”²

La 3 mai 1647 (7155), vel stolnicul Gheorghe Ghica a dat mărturie pentru două heleșteie: „De bună voia noastră, ne-am tocmit cu dumnealui Neculai Ureche pentru heleștei[e]le ce sânt la Buhușteni [Buhăceni], la Lețcani și la Bursumeni [sate vecine, aflate, la acea vreme, pe malul drept al râului Jijia]. Să ținem, cum au ținut bătrâni[i] din veac, eu – heleșteul cel de jos, cu răzeșii mei, la Buhușteni, și dumnealui Neculai Ureche – heleșteul cel din sus, la Lețcani și Bursumeni.”³

Conform acestui zapis, înainte de a fi domnul Moldovei, stolnicul Gheorghe Ghica stăpânea, împreună cu răzeșii din Buhăceni, un iaz pe ambele maluri ale râului Jijia, în timp ce vornicul Neculai Ureche deținea un alt iaz, pe ambele maluri, în hotarul satului Buhăceni cu satele Lețcani și Bursumeni, al căror stăpân era.

La „5 aprilie 1656, Gheorghe Ștefan Voievod întărește stăpânirea marelui vornic Gheorghe Ghica pe părțile din Buhăceni. Din căsătoria cu Smada, acesta a avut doi copii – Ionașco, căsătorit cu Maria, fiica lui Cârstian Rotompan, și Măricuța, căsătorită cu Balan, postelnic, mare comis, pârcălab de Hotin (1642-1643). Fiica Măricuței și a lui Balan, Tudosca, era căsătorită cu armașu[l] Constantin Jora”⁴ și stăpânea, după bunicul ei, Gheorghe Ghica, la anul „1664, părți din Buhăceni, care mai cumpără și partea ficiorilor din ocina lor de acolo și, la 12 martie 1664, mărește proprietatea cu un stâlp întreg din patru stâlpi ce arată tot satul de la Iftimie și sora sa Nastasia, feciorii lui Loghin Ciure și nepoți ai lui Gheorghe Ciure, având zapis adeveritor din anii 1664-1665, din partea mitropolitului Ghedeon al II-lea al Moldovei și a altor boieri.”⁵

Fiica lui Constantin Jora și a Tudoscăi, Anastasia, căsătorită cu Andrei Balș, spătar, logofăt, „moștenește de la părinți Buhăcenii, moșie de așezare la ținutul Hârlăului, și Mășcătenii din același ținut, pe care îi lasă clironomie [moștenire] fiicei lor Maria, căsătorită cu Ștefan Donici. [Se înțelege că Buhăcenii erau moștenire de la mama sa Anastasia, iar Mășcătenii de la tatăl ei Andrei Balș, fiul lui Vasile Balș stolnic, mare logofăt și nepot al lui Ionașco Balș]. Din această însoțire, au rămas doi feciori, Constantin și Gheorghe.”⁶ Maria și Ștefan Donici sunt ctitorii „Bisericii cu hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavril din Buhăceni, construită din lemn, în anul 1777”⁷. Se înțelege că aceștia aveau curți și locuiau la Buhăceni, iar moșia, cu toate construcțiile, le-au lăsat moștenire fiului Constantin.

În anul 1803, satul Buhăceni din ținutul Hârlău, ocolul Jijia, aflat în stăpânirea banului Constantin Donici, avea „24 [de] birnici și 12 scutelnici ai banului. În anul 1816, satul Buhăceni era în stăpânirea bănesei Rucsanda Donici, [soția lui Constantin Donici, și] avea 19 birnici și 15 scutelnici.”⁸

În anul „1820, [satul] Buhăceni, stăpânit de banul Constantin Donici, avea 70 de locuitori, dintre care 20 [de] birnici, nouă scutelnici ai banului, slugi fără bir, și 41 de breslași ai casei banului.”⁹

În anul „1832, satul Buhăceni era stăpânit de Rucsanda Donici și avea 73 de locuitori, dintre care 41 erau birnici.”¹⁰ Pentru o perioadă de câțiva ani, moșia Buhăceni a fost arendată; după anul 1841, Rucsanda Donici a dat-o ca zestre „fiicei sale Zamfira, căsătorită cu Iordachi Rosetti, de la care a trecut [ca] zestre fiicei acestora, Victoria, căsătorită cu Ioan Cuza, care a vândut, în jurul anului 1870, cea mai mare parte a moșiei lui Nicu Enășescu și o mică parte, în nord, lui Carol Hynek.”¹¹

Nicu Enășescu era fiul lui „Enacache Enășescu și al Aristiței Văsescu”¹², proprietar și arendaș al unei părți din moșia satului Trușești, vecină cu satul Guranda. În anul 1874, acesta a cerut administratorilor domeniului statului să hotărnicească moșia Trușești față de moșia Guranda, proprietatea căpitanului Ioan Codrescu. Enacache Enășescu reclama că „moșia Trușești, împosesuită de subscrisulu, fiind proprietatea statului, s-au încălcatu și nimicitu, cu desăvârșire, de Ion Codrescu, proprietarul moșiei Guranda, prin arătura hotarului vechi ce au servitu până astăzi între Trușești și Guranda.”¹³

În același an, Emanoil Enășescu, fratele lui Enacache Enășescu, arendaș, ca și el, ținea în posesie o parte din moșia Trușești, vecină cu satul Viforeni, și-l reclama pe Iorgu Cerchez din Sahulea pentru încălcarea hotarului: „Partea de pădure numită Bencheci, din moșia Trușești, care se megieșește cu proprietatea domnului Iorgu Cerchez, moșia Sahulea, prin facerea arăturii acesta a stricat movilele hotarnice, rășluind o parte din hotarul moșiei Trușești, proprietatea statului, prin facerea unui șanț în grădina sa tăind și o parte din[tre] copaci.”¹⁴

Nicu Enășescu, născut în anul „1858, avocat, mare agricultor, om politic liberal, deputat, prefect, senator și consilier al județului Botoșani, a fost căsătorit cu Olga Stamate (născută Mândru, 1860-1933) și a decedat în anul 1921, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Botoșani. Au avut patru copii: Carmen Eugenia Enășescu, licențiată în Drept la Paris, căsătorită cu Ștefan Bonachi, cu care a avut o fiică, Ecaterina, divorțată și recăsătorită cu Valeriu Aritonovici (1889-1959); Viorica Enășescu, care a moștenit o mare parte din moșia Buhăceni și conacul cu dependințe; Geta Enășescu, căsătorită cu maior[ul] Gh[eorghe] Ignat, decedat de timpuriu, s-a recăsătorit cu Cristea Șt[efan] Goilav [în anul 1952, funcționar la Secția financiară a raionului Trușești, de unde a fost înlăturat, fiind considerat chiabur], cu care a avut doi copii: Răzvan Goilav, aviator, dispărut în războiul din 1941-1945, și Șerban Goilav, inginer la Ploiești; Dan Enășescu (1896-1978), căsătorit cu Maria P. Irimescu, de care a divorțat și s-a recăsătorit cu Alexandra Teodoru (fostă doctor Trifu).”¹⁵

Boierii satelor erau severi cu locuitorii, dar, în adâncul sufletului lor, erau darnici și se îngrijeau de școli, de biserici și de sănătatea sătenilor, care, în marea lor majoritate, munceau pe moșiile lor. Așa a fost și boierul Nicu Enășescu, care, în anul 1907, comunica prefectului de Botoșani: „Chear în vara anului 1906, le-am dat locuitorilor din Buhăceni locul din jos, din fața grădinei mele, de peste o falce [1,432 ha în Moldova], plus o mică porțiune peste pârâu, ca ei să dea școlii 40 de prăjini [70 de ari] din locul lor ce au în jurul școlii. Oamenii au și însemnat pe teren spre a împărți între ei locul oferit de mine, afară de bucata de peste pârâu care se prinde ca loc de adăpătoare, și s-a convenit ca școala să prindă locul ei ce se cuvine.”¹⁶ În ședința Consiliului Comunal Trușești din 14 februarie 1907, a fost încheiat procesul-verbal nr. 9, în care se preciza: „După aprobarea de către domnul prefect de județ a deciziunii domnului Nicu Enășescu, se autorizează domnul primar C. B. Ionescu al comunei Trușești a se prezenta înaintea Tribunalului Botoșani pentru facerea și autentificarea acestui act de donație. Domnul primar va aduce domnului Nicu Enășescu viile noastre mulțumiri.”¹⁷

În ședința din 29 noiembrie 1907, Consiliul Comunal Trușești a aprobat angajamentul agricol „nr. 3.995 dintre Nicu Enășescu, în calitate de arendaș, și locuitorii comunei, pentru anul agricol 1908. Nicu Enășescu era proprietarul moșiei Buhăceni, de 852 ha, și dispunea, în anul 1911, de următorul inventar agricol: 96 de boi, 11 cai, șapte mașini de semănat, două mașini de secerat, o mașină de treierat, trei vânturători, o șișcorniță, un țilindru și o moară cu benzină.”¹⁸

Conform Reformei agrare din anul 1921, din moșia Buhăceni a moștenitorilor lui Nicu Enășescu au fost „expropriate 393 ha, din[tre] care 288 ha era[u] suprafața împroprietărită, iar 105 ha a[u] rămas în folosința comunei.”¹⁹ O parte din moșia Buhăceni, cu conacul lui Nicu Enășescu, a fost moștenită de fiica acestuia, Viorica Enășescu, „licențiată în Drept, căsătorită cu colonelul de cavalerie Dan Patrulius, fost senator de Botoșani, cu care a avut doi copii – Horia Patrulius, decedat în anul 1978, căsătorit cu Maria Ulrichi, cu care a avut un fiu, arhitectul Radu Patrulius, născut în anul 1948, și Dan Vintilă Patrulius (Băby), decedat în anul 1979, care a avut două căsătorii – cu Emanuela Ferhat și cu o doamnă Budac, divorțat de ambele.”²⁰

Reforma agrară din anul 1921 nu a reușit, însă, să satisfacă, în întregime, nevoia de pământ a țărănimii. Cu tehnica rudimentară de la acea vreme, producțiile la hectar au fost mici și țăranii nu au putut obține un surplus de produse care să le permită crearea unor rezerve. Din aceste motive și din cauza crizei economice din anii 1929-1933, când prețurile produselor agricole au scăzut foarte mult, mulți țărani au fost nevoiți să-și vândă pământul vecinilor mai înstăriți. Pe lângă toate acestea, în urma participării României la război, timp de aproape patru ani, a rechizițiilor de bunuri și animale, precum și a pierderilor de vieți omenești din cauza tifosului exantematic atât pe front, cât și în sate, țărănimea a sărăcit cu desăvârșire.

Pe acest fond al neajunsurilor, se punea tot mai acut problema unei noi împroprietăriri a țăranilor fără pământ și a celor cu pământ puțin. Ca urmare, la 29 ianuarie 1945 a fost dat publicității programul de guvernare al Frontului Național Democrat, care cuprindea, la punctul 6, realizarea reformei agrare prin confiscarea pământului de la proprietarii care dețineau mai mult de 50 ha, de la criminalii de război, de la absenteiști și de la cei ce sabotau lucrările agricole. Principalul scop al legii era mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care dețineau sub 5 ha de teren. De asemenea, la capitolul al II-lea, articolul 6 prevedea că „tractoarele, batozele, locomobilele, secerătorile și combinele trec asupra statului, care va crea centre județene de închiriat mașini agricole la dispoziția agricultorilor.”²¹ Ca urmare a acestei legi, „Viorica Patrulius din Buhăceni și-a lăsat batoza în părăsire”²², după ce și tractorul său fusese trecut în proprietatea statului.

La Buhăceni, în anul „1948, funcționa pe moșia Patrulius o moară care avea [ca] anexă, în aceeași clădire, presa de ulei nr. 5, acționate de același motor [și] exploatate de Haralambie Barotz, Marcu Cheiș și Lauer Faibiș. Ambele instalații au fost naționalizate și trecute în patrimoniul administrativ local, conform jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 1.307, publicat în Monitorul Oficial cu nr. 229/02.10.1948. După naționalizare, acestea au fost exploatate astfel: presa de ulei – de Ioan Leizeriuc și moara – de Gheorghe Pușcașu.”²³

Prin Reforma agrară din anul 1945, la Buhăceni au fost împroprietărite „161 de persoane cu suprafața de 171 ha”²⁴. „În anul 1947 [an al foametei], s-au făcut confiscări de ulei de la presa Vioricăi Patrulius și tot uleiul luat s-a împărțit locuitorilor săraci din comună.”²⁵

După înfăptuirea reformei agrare, în România rămăseseră peste 7.700 de proprietăți particulare cu suprafața de 50 ha și chiar mai mari care făceau obiectul naționalizării. Prezidiul Marii Adunări Naționale a emis „Decretul nr. 83/02.04.1949 privind trecerea în proprietatea statului a tuturor exploatațiilor agricole moșierești, cu întreg inventarul viu și mort, instalațiile agricole și semiindustriale, bunurile și materialele menite exploatării agricole, produsele agricole destinate valorificării, precum și toate creanțele, titlurile și drepturile care decurg din activitatea exploatărilor”²⁶.

Atunci, au fost naționalizate de la Viorica Patrulius „50 ha [de] teren în câmp, aflat în patru loturi, un conac, o moară, o presă de ulei, un grajd, o magazie, o remiză, o cramă, 500 l de vin și 75 kg de zahăr. Din inventarul viu, au fost confiscate două scroafe, doi boi, doi cai, un mânz, o vacă, șapte oi, un berbec, trei rațe, zece găini și trei cocoși. Au mai fost naționalizate o semănătoare, două pluguri, două borone, trei sape, un hârleț, o sanie, suprafața de 4,5 ha [de] teren din jurul conacului, 3 ha de livadă tânără, din[tre] care 2 ha pe rod, 6 ha de viță de vie, precum și alte bunuri ce au aparținut familiei, cum ar fi mobilă, lenjerii și articole de îmbrăcăminte.”²⁷

După naționalizare, a fost înființată Ferma Buhăceni a Întreprinderii Agricole de Stat Dângeni, al cărei sediu a funcționat în conacul Vioricăi Patrulius până în anul 1997; în aceeași clădire, au locuit specialiștii agricoli care conduceau ferma. Aceasta avea atât teren arabil în câmp (313 ha), cât și livadă (3 ha), fiind condusă de tehnicianul agronom Pavel Tudose; contabil era Constantin Mateciuc. După înființare, livada a fost mărită la 70 ha, având circa 12.500 de pomi fructiferi de diferite soiuri. În anul 1982, pomii fiind îmbătrâniți și slab productivi, livada a fost desființată și a luat ființă alta nouă, de 123 ha, numită ferma nr. 1, cuprinzând 97 ha cu meri, 13 ha cu vișini, 7 ha cu pruni, 6 ha cu cireși, 4 ha cu caiși și 4 ha cu gutui. Ferma pomicolă Buhăceni a fost condusă de inginerul agronom Ioan Cirimpei de la înființare până în anul 1990, când a fost promovat director al I.A.S. Dângeni. În locul său, a venit inginerul agronom Mihai Țurcanu până în anul 1993, când I.A.S. Dângeni a devenit S.C. Agrojim Dângeni, iar el a fost promovat inginer-șef al noii instituții. Atunci, șeful fermei pomicole a fost numit inginerul horticol Ioan Doboș.

În anul 1989, I.A.S. Dângeni a obținut fonduri pentru majorarea suprafeței de livadă, fiind plantate încă 123 ha. Astfel, a luat ființă ferma nr. 2, condusă de inginerul horticol Ioan Panainte, cuprinzând 70 ha cu pruni, 25 ha cu vișini, 20 ha cu meri și 8 ha cu cireși. Fructele erau culese de localnici și de elevii din comună și erau valorificate prin Întreprinderea pentru Legume și Fructe Botoșani.

După anul 1997, fermele pomicole Buhăceni ale S.C. Agrojim Dângeni au rămas fără susținere din partea statului și, astfel, au intrat în declin, fiind preluate, în anul 2000, de lichidatorul judiciar Constantin Dascălu. Conacul în care a funcționat sediul fermei a fost vândut lui Constantin Mateciuc, livada – tăiată, iar lemnul – valorificat pentru foc. Terenul a fost preluat de Agenția Domeniilor Statului și dat spre închiriere și împroprietărire; ulterior, unii proprietari și-au vândut pământul. În anul 2008, S.C. Fetcu Suceava, administrată de Ștefan Fetcu, a înființat, aici, o plantație de nuci cu o suprafață de 100 ha. Din anul 2010, nucăria este exploatată de S.C. Boss Group Suceava, administrată de Ștefan Boca. În anul 2024, din cauza secetei îndelungate din ultimii doi ani, marea majoritate a nucilor s-au uscat, fiind tăiați și dați pentru foc muncitorilor care i-au scos. În anul 2025, terenul fostei nucării a fost arendat, pentru un an, de Întreprinderea Individuală Solcan Șt. Gheorghe din satul Drislea.

Plenara Comitetului Central al P.C.R. din 3-5 martie 1949 a hotărât declanșarea procesului de colectivizare a agriculturii. În satul Buhăceni, a luat ființă, pentru început, o întovărășire fără personalitate juridică, un fel de asociere între agricultorii care cultivau sfeclă de zahăr și aveau nevoie de tarlale compacte, cât mai aproape de drumul de acces spre gara Trușești, unde exista o bază de recepție a sfeclei, înființată în anul 1949, transportul fiind efectuat cu căruțe.

În anul 1950, în satul Buhăceni erau declarați chiaburi „Gheorghe Ganea, cu trei copii, care avea 16 ha de pământ arabil, două vaci, 13 oi, un porc, un plug și o grapă, și Emil Bontoș, cu doi copii, care deținea 11,8 ha de pământ, din[tre] care 10 ha arabil, două vaci, șase oi, un porc, un plug, o grapă și o vânturătoare.”²⁸

Prima întovărășire cu personalitate juridică a fost înființată la Buhăceni în anul „1955, sub numele de Viață Nouă, cu Neculai Rotundu – președinte, Neculai Sâmbotin – secretar și Gheorghe Bornaz, Vasile Moroșanu și Gheorghe Delescu – membri”²⁹. În anul 1957, aceasta avea „469 de membri, care lucrau o suprafață de 975,49 ha, dintre care, comasat[e], 243 ha.”³⁰ În anul 1960, întovărășirile „Filimon Sârbu Păsăteni și Viață Nouă Buhăceni s-au unit sub numele de Întovărășirea Filimon Sârbu Buhăceni, cu Gheorghe N. Vatavu – președinte, Mihai C. Mighiu – secretar, Constantin Mariniuc, Petru I. Coteață, Dumitru A. Popovici, Dumitru Aciocoiței și Constantin I. Dău – «tarlagii» [împărțitori de teren]. Toți erau țărani mijlocași, absolvenți a patru clase primare, fără apartenență politică.”³¹ În anul 1962, această întovărășire s-a unit cu Gospodăria Agricolă Colectivă Buhăceni, „înființată în anul 1959 și condusă de președintele Vianu Huțanu. În anul 1960, avea înscriși 278 de membri, cu 687 ha [de] teren, iar, în anul agricol 1960-1961, numărul acestora a crescut la 493, care lucrau o suprafață de 722 ha, fiecărui membru revenindu-i aproximativ 1,5 ha.”³² Pe măsură ce țăranii se înscriau în G.A.C., întinderea de teren a întovărășirii scădea, astfel încât, după unificare, suprafața G.A.C. a crescut la peste 1.000 ha. „În anul 1963, conducerea G.A.C. Buhăceni era formată din Constantin Vieru – președinte și Iulia Nanu – inginer agronom, unitatea fiind deservită de Stațiunea pentru Mecanizarea Agriculturii Dângeni. Șeful brigăzii de tractoare era Dumitru Ștefan, iar pontatorul de alimentare cu combustibili – Dumitru Arnăutu, care lucrau cu mecanizatorii Neculai Mighiu și Iorgu Roată.”³³

Din anul 1965, gospodăriile agricole colective s-au numit cooperative agricole de producție, activitatea lor fiind organizată pe brigăzi specializate. La Buhăceni, funcționau două brigăzi de câmp și una zootehnică, iar funcția de președinte era deținută, din același an, de Dumitru Drancă. În anul 1966, la C.A.P. Buhăceni funcționa inginerul agronom Mihai Romanescu și unitatea avea un camion condus de șoferul Constantin Coteață.

„În anul 1972, colectivul de conducere al C.A.P. Buhăceni era format din Dumitru Drancă – președinte, Neculai Sâmbotin – vicepreședinte, Petru Burduhosu – inginer agronom, Elena Ștefan, tehnician agronom, și Dumitru Ciușmănescu – contabili, Georgeta Ruset, tehnician veterinar – contabil la fermă, Ion Drancă – merceolog, Gheorghe Epure – casier, Mihai Rotundu – brigadier la legumicultură și zootehnie, Gheorghe Mihai și Ion Afrăsini – brigadieri la câmp, Ion Gălușcă – magazioner, Georgeta Apetroae – îngrijitor de curățenie la sediu, Eugen Coteață – vizitiu, Constantin Ulman și Ion Caltais – șoferi, Dumitru Ștefan – mecanic [și] Mihai Mărunțelu – paznic la sectorul zootehnic și la sediu.”³⁴ În acest an, suprafața de teren a „C.A.P. Buhăceni era de 1.104 ha, dintre care agricol – 1.086 ha, arabil – 879 ha, pășuni naturale – 182 ha, fânețe – 18 ha, livezi – 7 ha și alte terenuri neagricole – 18 ha.”³⁵ În anul 1979, președinte al C.A.P. Buhăceni era tehnicianul agronom Steluța Murariu, iar vicepreședinte – Constantin Vieru.

În anul 1980, C.A.P. Buhăceni, C.A.P. Drislea și C.A.P. Trușești s-au unificat într-o singură unitate agricolă, cu sediul la Trușești, în fiecare sat rămânând doar ferme vegetale, legumicole și zootehnice. Președinte era Gheorghe Calimandruc, vicepreședinți – câte unul în fiecare sat, iar inginer agronom-șef – Petru Burduhosu, care lucra cu inginerul agronom Dumitru Manu și cu inginerii zootehniști Emil și Rodica Hoanță. La Buhăceni, au rămas două ferme, conduse de tehnicianul agronom Steluța Murariu – șef la cea vegetală și de inginerul zootehnist Rodica Hoanță – șef la cea zootehnică; vicepreședinte era Constantin Vieru, iar șeful secției de mecanizare – Neculai Mighiu, pentru o perioadă ultima funcție fiind deținută și de Ion Plăcintaru. „C.A.P. Trușești avea, prin unificare, 4.598 ha de teren agricol, dintre care 3.923 ha – arabil, din suprafața totală de 9.459 ha existentă pe raza comunei.”³⁶

La 1 septembrie 1983, inginerul zootehnist Rodica Hoanță, șeful fermei zootehnice, s-a transferat la Liceul Agroindustrial Trușești, iar ferma a fost preluată de localnicul Mihai Rotundu.

În anul 1988, tehnicianul agronom Steluța Murariu a fost promovată în funcția de președinte al C.A.P. Trușești, prin plecarea lui Gheorghe Calimandruc în postul de director al Asociației Economice Intercooperatiste pentru Creșterea Vacilor de Lapte Dângeni, funcția de șef al fermei vegetale fiind preluată de inginerul agronom Elena Ciobanu.

La acea dată, la Buhăceni exista un bloc de locuințe tip duplex, construit pentru specialiștii veniți din alte localități; aici, a locuit inginerul Elena Ciobanu până în anul 1989, când a plecat din localitate prin căsătorie.

Prin legile nr. 18/1991 și 36/1991, C.A.P. Trușești a fost desființată și, odată cu ea, și fermele din Buhăceni; o parte din patrimoniu a fost vândut, iar contravaloarea – împărțită, ca și pământul, retrocedat membrilor cooperatori. Neavând utilaje agricole, aceștia, majoritatea în vârstă, s-au înscris în Asociația agricolă Buhăceni, nou-înființată, al cărei președinte era tehnicianul agronom Steluța Murariu, iar contabil – Veta Sîmbotin. Fiecare membru asociat se înregistra, din toamnă, cu tipul de culturi care dorea să fie însămânțate, iar asociația se îngrijea de pregătirea terenului, semănatul și recoltatul cerealelor păioase, pe care le valorifica pentru achitarea datoriilor și plata salariilor. Mecanizarea lucrărilor era asigurată de S.C. Agromec Trușești, prin Secția de mecanizare Buhăceni, condusă de localnicul Alexandru Țăpoi. Terenul cultivat cu plante prășitoare era împărțit, după răsărire, membrilor asociați, care le întrețineau, le recoltau și își opreau o parte din producție pentru nevoile proprii, iar surplusul îl valorificau la centrele de achiziții ale cerealelor din comună. Asociația a funcționat aproximativ zece ani, după care s-a desființat din cauza arendașilor din zonă, care preluau terenul și dădeau arendatorilor atât produse, cât și bani, fără ca aceștia să presteze vreo activitate. Printre fermierii locali care au preluat teren agricol la Buhăceni, s-au numărat Costel Aicoboaei, Mihăiță Andrieș, Mihai Cărbunaru, Liviu Coteață și Dorin Șpaiuc.

• Note bibliografice:
• ¹ Constantin Cihodaru, Ioan Caproșu, Nistor Ciocan (editori), Documente privind istoria României, seria A (Moldova), volumul al III-lea (1487-1504), Editura Academiei R.S.R., București, 1980, documentul nr. 1.491, p. 208-210.
• ² Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul al II-lea, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 352, 353.
• ³ Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale, fondul Mănăstirea „Trei Ierarhi” Iași, manuscrisul nr. 579, f. 138.
• ⁴ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul al II-lea, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 353, 354.
• ⁵ Ibidem, p. 355.
• ⁶ Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iași, Maria Dogaru, Un armorial românesc din 1813. Spița de neam a familiei Balș, dotată cu steme (studiu istoric), București, 1981, documentul nr. 64, p. 103.
• ⁷ Ion Boriceanu, Monografia Bisericii ,,Sfinții Voievozi Mihail și Gavril” Buhăceni (text olograf), Buhăceni, 1975, p. 3.
• ⁸ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul al II-lea, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 355, 356.
• ⁹ Marius Adumitroaei, Mircea Ciubotaru, Silviu Văcaru (editori), Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820-1845), volumul al V-lea (Ținutul Hârlău), partea I (1820), Casa Editorială „Demiurg Plus”, Iași, 2013, p. 227-281.
• ¹⁰ Corneliu Istrati (editor), Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 173.
• ¹¹ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul al II-lea, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 357.
• ¹² Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Eugen G. Niculau, Genealogii ale familiilor botoșănene, schița nr. 32, f. 1-3.
• ¹³ Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale, fondul Mănăstirea „Trei Ierarhi”, dosarul nr. 7/1866, f. 18, 21.
• ¹⁴ Ibidem, f. 34.
• ¹⁵ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Eugen G. Niculau, Genealogii ale familiilor botoșănene, schița nr. 32, f. 1-3.
• ¹⁶ Ibidem, fondul Prefectura județului Botoșani, dosarul nr. 150/1906, f. 6.
• ¹⁷ Ibidem, dosarul nr. 57/1907, f. 8.
• ¹⁸ Elena Chiponcă, Trușești (monografie), Editura „PIM”, Iași, 2020, p. 47.
• ¹⁹ Constantin Cojocariu, Proprietatea funciară în județul Botoșani, Editura „Quadrat”, Botoșani, 2013, p. 494.
• ²⁰ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Botoșani, fondul Eugen G. Niculau, Genealogii ale familiilor botoșănene, schița nr. 32, f. 1-3.
• ²¹ Constantin Cojocariu, Proprietatea funciară în județul Botoșani, Editura „Quadrat”, Botoșani, 2013, p. 573.
• ²² Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Pretura plasei Ștefănești, dosarul nr. 20/1950, f. 30.
• ²³ Ibidem, fondul Prefectura județului Botoșani, dosarul nr. 6/1948, f. 37, 66.
• ²⁴ Constantin Cojocariu, Proprietatea funciară în județul Botoșani, Editura „Quadrat”, Botoșani, 2013, p. 584.
• ²⁵ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Primăria comunei Trușești, dosarul nr. 7/1947, f. 103.
• ²⁶ Ibidem, fondul Camera Agricolă a județului Botoșani, dosarul nr. 3/1949, f. 181-190.
• ²⁷ Ibidem.
• ²⁸ Ibidem, fondul Sfatul Popular al raionului Trușești, Secția învățământ, dosarul nr. 19/1950, f. 203.
• ²⁹ Ibidem, Secția agricolă, dosarul nr. 16/1956, f. 290.
• ³⁰ Ibidem, dosarul nr. 18/1957, f. 34.
• ³¹ Ibidem, fondul Sfatul Popular al raionului Botoșani, Secția agricolă, dosarul nr. 43/1960, f. 99.
• ³² Ibidem, dosarul nr. 8/1960, f. 9; Secția secretariat, dosarul nr. 15/1961-1963, f. 12.
• ³³ Elena Chiponcă, Trușești (monografie), Editura „PIM”, Iași, 2020, p. 189, 190.
• ³⁴ Ibidem, p. 190, 191.
• ³⁵ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Direcția Generală pentru Agricultură și Industrie Alimentară a județului Botoșani, dosarul nr. 29/1972, f. 121.
• ³⁶ Elena Chiponcă, Trușești (monografie), Editura „PIM”, Iași, 2020, p. 192.

 

Secțiunea iconografică: