Anul 2026, care marchează a 150-a aniversare a naşterii marelui sculptor român, adoptat de Parlamentul României la 24 iulie 2025 drept “Anul Brâncuşi”, a început cu o serie de manifestări culturale şi ştiinţifice (simpozioane, expoziţii tematice, evocări, concerte, proiecte multimedia şa) organizate atât în ţară, cât şi în afara graniţelor ţării. Urmând a se desfăşura pe întreg parcusul anului, aceste manifestări au menirea să omagieze personalitatea lui Constantin Brâncuşi şi a contribuţiei sale remarcabile la dezvoltarea sculpturii moderne la nivel mondial.

Din păcate, şi astăzi spațiul public continuă să fie invadat de anumite detalii care falsifică grav biografia brâncușiană și induc în eroare opinia publică. Una dintre acestea este afirmaţia potrivit căreia, în 1951, Brâncuși ar fi dorit să lase moștenire țării sale întregul său atelier de la Paris, cuprinzând sute de sculpturi, desene, fotografii și piese de mobilier, însă autorităţile vremii, prin Academia Română, ar fi refuzat donaţia. Ca dovadă adusă de denigratori în acest sens este invocată şedinţa Academiei din 7 martie 1951, condusă de Mihail Sadoveanu şi desfăşurată conform Procesului-verbal întocmit cu această ocazie:

• “ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
•  Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte
•  Nr….  Bucureşti, Calea Victoriei, 125
•   PROCES-VERBAL Nr.10 al şedinţei din 7 Martie 1951
•   Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu
•   Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian.
•   Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.
• 1/ Se citeşte procesul-verbal al şedinţei din 28 Februarie a.c., care se aprobă.
• 2/ Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna februarie 1951 al Institutului de Lingvistică şi tov. Acad. G. Oprescu  depune procesul-verbal al şedinţei din 1 Martie a.c. a Institutului de Istoria Artei.
• 3/ Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi  publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi.
• Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev “Teoria leninistă a reflectării şi artă” în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi.
• Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism şi formalismul extreme, cazul Brâncuşi trebue să fie discutat pentru că ridică probleme importante.
• Tov. Acad. Călinescu, ia notă asupra comunicării tov. Prof.  Jalea, constată că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. D-sa clarifică noţiunea de realism, în sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realităţii şi nu ca o reproducere fotografică a ei, aşa cum o înţeleg în mod stângist.
• D-sa încheie arătând inutilitatea continuării discuţiilor asupra lui Brâncuşi.
• Tov. Acad. Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa arată că datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul şi a cubismului, a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.
• Tov. Acad. V. Eftimiu, precizează că tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea D-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi.
• Tov. Prof. Graur este împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă. D-sa cere ca în secţiune să se discute pe viitor probleme rezolvate şi publicate de autorul comunicării şi propuse spre discutare Secţiunii.
• Tov. K. Zambaccian şi Acad. Victor Eftimiu revenind la sculptorul Paciurea arată că “himerele” acestuia au fost un protest împotriva realităţilor de atunci şi că Paciurea a terminat ca realist cu busturile printre care se numără cel al lui Tolstoi.
• Tov. Acad. Camil Petrescu relevă meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită.
• D-sa anunţă că, în şedinţa viitoare îşi propune să precizeze câteva nuanţe asupra formalismului în artă.
• Şedinţa se ridică la orele 19.
• SECRETARUL SECŢIUNII,
• Acad. Mihail Sadoveanu, ss“

Ideea respingerii donaţiei lui Constantin Brâncuşi a fost vehiculată îndeosebi după anii ’90, poate şi pentru a aduce un plus de greutate ororilor regimului socialist, când orice blamare a acestuia era binevenită. Citind şi recitind cu atenţie Procesul-verbal al şedinţei, în care s-a discutat despre opera lui Brâncuși prin prisma dogmei realismului socialist, nu identificăm nicio dovadă privind o presupusă donaţie a acestuia. Donaţie care, în mod firesc, ar fi trebuit să figureze ca punct distinct pe ordinea de zi şi să fie analizată de membrii Academiei. 

Într-adevăr, Procesul-verbal include câteva fraze referitoare la lucrările lui Brâncuşi, dar, repetăm, nu în contextul vreunei donaţii. Pe ordinea de zi a şedinţei există raportul lui Ion Jalea despre Brâncuşi şi “deviaţionismul” sculptorului Dimitrie Paciurea, acesta din urmă fiind acuzat de faptul că, influenţat de lucrările lui Brâncuşi, în loc să facă statui cu oţelari şi mineri, s-a apucat şi el de himere capitaliste. Criticându-l pe Brâncuşi, căzut în păcatele decadentismului occidental, George Călinescu încearcă să-l aducă pe Paciurea pe drumul bun al realismului socialist, lucru care s-a şi întâmplat ulterior.

Atitudinea profesorului Alexandru Graur “împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi” trebuie pusă în contextul acelor ani: în 1947, România semnase Tratatul de pace de la Paris, şeful delegaţiei române fiind Lucreţiu Pătrăşcanu, un abil politician şi profesor universitar cu studii şi doctorat în Occident. Cu acest prilej, Pătrăşcanu îi face o vizită lui Brâncuşi în atelierul său din Impasse Ronsin, nr. 11, şi îi spune că România doreşte să-i cumpere câteva lucrări pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Brâncuşi este de accord, urmând ca Lucreţiu Pătrăşcanu să facă demersurile necesare la întoarcerea în ţară.

Revenit la Bucureşti, Pătrăşcanu demarează procedura de achiziţie, care necesita numeroase avize, inclusiv unul din partea Academiei Române. Procedura îşi urmează cursul anevoios, dar între timp (1948) Lucreţiu Pătrăşcanu este arestat şi anchetat pentru crimă împotriva păcii, înaltă trădare şi spionaj în favoarea unei puteri străine (Notă: executat prin împuşcare în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, în închisoarea Jilava, Pătrăşcanu va fi reabilitat post-mortem în aprile 1968). Cum putea atunci, ne referim la anul 1951, când se purtau discuţiile în Academie, aviza solicitarea unui politician arestat şi închis pentru spionaj şi înaltă trădare, acuzaţii care contrastau puternic cu principiile acelor ani?

Faţă de acuzaţiile aduse Academiei Române privind presupusul refuz al donaţiei propuse de Constantin Brâncuşi au luat atitudine diverse personalităţi care s-au ocupat de studiul operei și vieții acestuia (Doina Lemny, Valeriu Butulescu şa), dar şi însăşi Academia Română, care şi-a prezentat punctul de vedere atât prin “Precizarea Secției de Arte, Arhitectură şi Audiovizual privind patrimoniul Constantin Brâncuși” (15 martie 2021), cât şi prin “Comunicatul Academiei Române privind patrimoniul Constantin Brâncuși“, semnat de preşedintele acesteia, acad. Ioan-Aurel Pop (22 ianuarie 2026). 

Potrivit Academiei, “Procesul verbal al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române din 7 martie 1951, invocat de către cei ce susțin, fără nici o bază documentară, existența unei oferte de donație, consemnează, de fapt, desfășurarea unei ședințe obișnuite, care începe cu prezentarea raportului de activitate pe luna precedentă și continuă cu o discuție între membrii secției despre opera lui Paciurea și Brâncuși, privite în cadrul distincției care se făcea în epocă între realism și formalism. Opiniile participanților sunt uneori doar subiective, alteori conjuncturale și oportuniste, în acord cu ideologia epocii. „Realismul socialist” – curentul artistic promovat de ideologii regimului adus pe tancurile sovietice și susținut de instrumentele lor din România – era incompatibil cu arta brâncușiană.

În acest context, se fac referiri și la oportunitatea prezenței unor lucrări ale celor doi sculptori în Muzeul de artă bucureștean. Precizăm că numai cu două luni înainte, în decembrie 1950, se deschisese, în fostul Palat Regal, „Galeria de artă”, unde figurau două opere de tinerețe ale lui Brâncuși, „Portretul pictorului Dărăscu” și „Somnul”, ambele provenind din fostul Muzeu Simu. Noul muzeu deschis la Palat nu avea, de altfel, în patrimoniul său, la acea dată, alte sculpturi de Brâncuși. Procesul verbal menționat, al ședinței Secțiunii de Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, nu conține niciun fel de referire, nici explicită, nici interpretabilă, la o posibilă donație oferită de sculptorul român stabilit la Paris din 1904. Cercetarea sistematică și competentă a arhivei Brâncuși aflată la Muzeul de artă modernă din Paris a relevat că nu există niciun document scris și nicio declarație care să ateste dorința sau intenția lui Brâncuși de a dona atelierul său statului român. Din cele de mai sus reiese cu claritate că acest proces verbal nu poate constitui un argument pentru a afirma existența unui ipotetic refuz al unei ipotetice donații.

Constantin Brâncuși nu a avut niciodată intenția să lase moștenirea sa artistică unui stat cu regim comunist stalinist, unei Românii proletcultiste, cu trupe sovietice staționate pe teritoriul său. Prin urmare, Academia Română nu a refuzat vreodată găzduirea de către România a patrimoniului Constantin Brâncuși aflat la Paris”, conchide academicianul Ioan-Aurel Pop.

Cu toate aceste precizări şi luări de poziţie cu privire la aşa-zisul refuz al donaţiei Brâncuşi, în societatea românească încă mai persistă insinuări şi acuzaţii la adresa statului român, în special vizată fiind Academia Română. Din nefericire, în ultimele săptămâni am fost martorul involuntar al unor astfel de invective, în două împrejurări diferite, ultima chiar în sala de expoziţii care poartă numele marelui sculptor. Fapt care m-a determinat să aştern pe hârtie aceste rânduri…

Ionel Novac