Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Casa Goilav – Trușchievici din Botoșani, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova și a murit la 11 octombrie 2025, la Botoșani, fiind înmormântat la Cimitirul Pacea din municipiu. A fost căsătorit și a avut un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).

Despre Casa Goilav – Trușchievici din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2014, în același oraș.

– Domnule Gheorghe Median, cine și când a ridicat această casă?
– În Botoșani, există o zonă a construcțiilor vechi ce încă se mai păstrează; este vorba de vechiul cartier armenesc sau mahalaua armenească, așa cum era numită pe timpuri, unde s-au așezat armenii în urmă cu vreo 600 de ani, atunci când au venit aici, și care, foarte multă vreme, a rămas locuită îndeosebi de ei. Casa aceasta, situată pe strada Maramureș, numărul 10, a aparținut, inițial, familiei Goilav, extrem de numeroasă în oraș – de-a lungul timpului, au fost peste 70 de familii de armeni bogați cu acest nume. A fost greu să se păstreze actele de proprietate ale locuințelor lor, dar au rămas în conștiința botoșănenilor cu aceste denumiri, ca, în acest caz, Trușchievici – mai puțin Goilav, care a construit-o în secolul al XVIII-lea.

– Descrieți clădirea, vă rog!
– Casa se află pe partea joasă a străzii, cu fața spre sud. Este foarte frumoasă și arată bine și acum, pentru că a fost întreținută constant de proprietarii de acum și de cei anteriori. Pridvorul este deschis, cu tavan casetat, sprijinit pe stâlpi de lemn, care încadrează arcade false din lemn, tencuite. Intrarea în pridvor se face printr-un cerdac cu dușumele din scândură, de unde se pătrunde în tindă, ce nu este foarte lată. De aici, se intră într-un vestibul din care se desfac, în lateral, câte două camere, prima din dreapta având ferestre cu frontoane în relief spre tindă și în peretele de la nord, ce o fac să fie cea mai luminoasă; este mai mare decât celelalte, fiind folosită, în mod obișnuit, ca salon. Încă se mai păstrează tavanul din lemn, cu grinzi, care denotă vechimea casei. Podul este înalt, cu luminator, ceea ce îi atestă funcționalitatea. Beciul cu arcade este situat sub pridvor și sub o parte a clădirii, având luminator, care îi trădează caracterul de demisol. Nu la mult timp după construcție, casei i-au fost adăugate, în partea vestică, două camere care serveau ca bucătărie și grajd; în prezent, ultimul este utilizat ca depozit și cămară, dar și ca loc de acces spre beci.

– Locuința a avut și grădină?
– Da, există și acum, spre partea de sud-est, având mulți pomi fructiferi, ceea ce, astăzi, se întâlnește mai rar în zonă, pentru că în cartier s-a mărit numărul proprietăților și casele s-au îndesit, astfel încât fiecare și-a redus-o pe a sa. Înconjurată de grădină, clădirea este foarte frumoasă privită chiar de departe și place, și mai mult, dacă intri în ea, unde ai un sentiment de bine simțind aerul timpurilor de demult.

– Ce destinație are în prezent?
– Casa este locuință și, spre cinstea proprietarilor ei, aceștia o îngrijesc foarte bine, conștienți de valoarea ei istorică. Până acum, nu s-a întâmplat să fie abandonată sau lăsată să se autodistrugă, cum s-a întâmplat cu alte clădiri din oraș.

Florin Bălănescu