Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Secția Muzeală Ștefan Luchian a Fundației Ștefan Luchian din Botoșani, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Secția Muzeală Ștefan Luchian a Fundației Ștefan Luchian din Botoșani, muzeograful Aglaia Corneanu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2009, în incinta acesteia.

– Doamnă Aglaia Corneanu, unde și de când funcționează acest muzeu?
– Fundația Ștefan Luchian are sediul în Casa Ciomac – Cantemir, clădire monument istoric construită înainte de 1800 și situată pe Strada Victoriei, numărul 15. A fost înființată în 1999 și administrează două secții muzeale: una de etnografie și alta dedicată pictorului Ștefan Luchian.

– Descrieți, vă rog, spațiile expoziționale.
– Sala rezervată artistului conține lucrări, ustensile de pictură și obiecte personale ale sale, care au fost aduse de la ultimul lui domiciliu, aflat în București, pe strada Mendeleev, numărul 29. În această cameră-atelier, pot fi văzute patul lui de suferință, unde a zăcut aproape 16 ani, măsuța de alături, pe care ținea cărți și jurnale zilnice, fotoliul în care obișnuia să stea, șevaletul de câmp cu țăruși de metal, paleta ovală de pictură cumpărată de la Paris, masa de lucru din brad rabatabilă și extensibilă, având și funcționalitate de planșetă, mapa în care păstra schițele și desenele, o oglindă de cristal cu ramă de stejar, o fotografie a lui Luchian la vârsta de cinci ani, împreună cu mama sa, alta în care apare alături de fratele lui, un portret al tatălui, altul al mamei și încă unul al lui Alexandru Ioan Cuza, al cărui aghiotant a fost tatăl său, un gramofon care provine de la casa din Ștefănești în care a copilărit, copii în mărime naturală ale tablourilor lui Autoportret, Anemone și Flori, un tablou realizat de Radu Alexandru Cornescu, strănepotul pictorului, reprezentând casa din Capitală (pe care Luchian a lăsat-o, prin testament, verișoarei sale Paulina Cocea, ce l-a îngrijit până în ultima clipă a vieții), două casete ce i-au aparținut, o cobză a rapsodului botoșănean Nicolae Constandache, pe care Luchian l-a pictat în mai multe ipostaze, o pianină evreiască placată cu lemn de trandafir, veche de peste 100 de ani, o ladă de lemne boierească, o sobă de ceramică, un lavoar cu un lighean și o cană din porțelan, ștergare țărănești și geamantanul de voiaj al artistului. Holul alăturat adăpostește o ladă de călătorie de proveniență germană, o fotografie veche înfățișând un grup de ofițeri, ce amintește de tradiția militară a familiei, afișul filmului Ștefan Luchian [1981], alte trei lucrări ale strănepotului pictorului, un tablou anonim ilustrând un atelier de altădată, un samovar armenesc din secolul al XIV-lea, un sfeșnic bisericesc din veacul al XVII-lea, o sobă vieneză de ceramică și un godin tradițional românesc, în timp ce în curte se află o trăsură din secolul al XIX-lea.

– Care a fost viața de familie a artistului?
– Pictorul, pastelistul și acuarelistul Ștefan Luchian s-a născut la 1/13 februarie 1868, în satul Ștefănești [-Târg (astăzi, orașul Ștefănești), comuna și plasa cu același nume], județul Botoșani și a murit la 28 iunie 1916, la București, unde a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii, ci doar un frate, Anibal, părinții săi fiind maiorul de grăniceri Dumitru Luchian și Elena Chiriacescu. A fost îndrăgostit de Cecilia Vasilescu, nepoata primarului Alexandriei, cu care și-a dorit o relație de durată, dar unchiul ei nu a fost de acord cu căsătoria lor și el a rămas celibatar toată viața.

Florin Bălănescu