La 20 mai anul acesta se împlinesc 17 ani de când poetul Mihai Munteanu s-a retras definitiv din cetatea pământească, lăsând în urmă o operă care continuă să ceară, discret, dreptul la memorie. Contestat și apreciat deopotrivă în timpul vieții, Mihai Munteanu rămâne una dintre personalitățile marcante ale literaturii botoșănene din a doua jumătate a secolului XX.

A publicat la edituri prestigioase într-o perioadă dificilă pentru libertatea de expresie, fără a face concesii regimului comunist. A fost citit, apreciat și frecventat de nume importante ale literaturii române, iar recunoașterea de care s-a bucurat nu a fost una conjuncturală. Cu toate acestea, spre finalul vieții, poetul a fost treptat marginalizat. Retras în satul natal, Slobozia, Mihai Munteanu a continuat să scrie cu aceeași rigoare și perseverență, chiar și atunci când ecourile din cetate se împuținau.

Refuzul repetat al Uniunii Scriitorilor de a-l primi între membrii săi rămâne una dintre umbrele nedrepte ale biografiei sale. Nu atât pentru că o apartenență instituțională ar fi esențială validării unui scriitor, cât pentru că această respingere spune ceva neliniștitor despre criteriile vremii. Opera nu i-a lipsit, longevitatea creației nici atât. A lipsit, poate, acceptarea unui tip de poezie care nu mai corespundea modei.

Considerat de unii drept „versificator”, Mihai Munteanu a scris într-un registru clasic, cu rimă firească, cu memorie, cu o lirică a naturii, a copilăriei și a sufletului necomplicat artificial. Într-un timp dominat de experimente și de forme adesea ermetice, poezia sa a părut anacronică. Astăzi, însă, această aparentă desuetudine capătă valoarea unei mărturii: despre o sensibilitate pe cale de dispariție și despre o relație sinceră cu cuvântul.

La șaptesprezece ani de la trecerea sa dincolo, Mihai Munteanu nu mai are nevoie de polemici. Versurile sale vorbesc singure. Ele cer doar să fie citite, fără prejudecăți, cu răgaz și onestitate. Adevărata recunoaștere a unui poet începe, adesea, abia după tăcerea definitivă.