Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Casa Memorială Nicolae Labiș din Mălini, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Casa Memorială Nicolae Labiș din satul Mălini, comuna cu același nume, județul Suceava, ghidul Mihaela Răzloveanu mi-a oferit amănunte într-un interviu realizat în anul 1999, în incinta acesteia.

– Domnișoară Mihaela Răzloveanu, expuneți, vă rog, câteva detalii generale ale acestei case.
– Clădirea fost construită de stat în 1954 și este compusă din cinci încăperi și un hol. A fost restaurată în 1973 [și renovată în 2001], muzeul fiind amenajat în 1975. [Din 2015, casa figurează în Lista Monumentelor Istorice].

– Descrieți, vă rog, interiorul muzeului.
– Prima cameră este dormitorul, cu mobilierul și obiectele din vremea poetului, unde el își petrecea vacanțele. Aici, se află șifonierul, cu paltonul său și o cămașă populară lucrată de mama lui, patul din centrul camerei, două noptiere laterale, coarne de ciută și de cerb, masa la care a scris Moartea căprioarei, cea mai importantă creație a sa, inspirată dintr-un fapt real, numai că personajul central nu a fost o căprioară, ci un căprior, un aparat de radio, o galenă [aparat de radio cu căști], un clopoțel și fotografii de familie. Încăperea următoare este „camera de curat”; când era toată familia acasă, servea ca dormitor, în rest având rol de sufragerie. O serie de fotografii prezintă etapele vieții lui Labiș, începând cu casa din Poiana Mărului [sat în comuna Mălini], care există și acum, unde s-a născut [la 2 decembrie 1935, pe atunci în plasa Mălini, județul Baia (astăzi, în județul Suceava)] și a copilărit alături de părinți [învățătorii Eugen și Ana-Profira Labiș] și surori [Maria Margareta și Teodora (Dorina)]. O altă imagine îl înfățișează pe Ion Creangă, cu care poetul era înrudit prin mama sa, originară din Topolița [sat în comuna Grumăzești, județul Neamț], de lângă Humulești [sat component al orașului Târgu Neamț]; străbunica lui, Zamfira Blendea (bunica mamei sale), era rudă cu Ștefan a[l] Petrei Ciubotar[i]ul, tatăl povestitorului. Alături, se află portretul Luciei Boroianu, iubirea lui din liceu – prima și ultima –, care a păstrat discreția în privința relației cu poetul; trăiește, și acum, într-o localitate din Moldova. În două imagini învecinate, apar Labiș în sicriu și mormântul său [de la Cimitirul Bellu din București]; de fiecare dată când veneau aici, mama și surorile lui stăteau cu spatele la ele, preferând să nu le vadă. Din hol, se pătrunde în bucătărie, unde sunt expuse documente, fotografii, afișe, cărți, caiete, reviste, rechizite școlare, o schiță a mamei și alta a Margaretei, precum și o parte dintre jucăriile micului Nicolae, printre care și preferata lui, un cățeluș de lemn acționat de niște ațe.

– Ce fel de om era Labiș?
– Era o fire tăcută și introvertită, având și o privire încruntată, ceea ce îi făcea pe cei din jurul lui să aibă o rezervă înainte de a intra în vorbă cu el. Când mergea undeva, asculta în tăcere și își nota ceea ce îl interesa din discuții. Îi plăceau tenisul și lecturile; petrecea foarte mult timp în biblioteci, majoritatea poeziilor lui fiind scrise după ce a terminat școala; în foaia matricolă de la terminarea claselor primare ca elev al mamei sale, existentă într-o vitrină, majoritatea notelor sunt mari.

– Pentru final, vă rog să alegeți câteva versuri ale poetului.
– Pe placa de marmură albă a mormântului său din Cimitirul Bellu din Capitală [a murit la 22 decembrie 1956, la București], se poate citi:
„Pale se sting ale luminilor flori,
Mori, vegetație, suflete, mori…”
„Eu curg întreg în acest cîntec sfînt;
Eu nu mai sînt, e-un cântec tot ce sînt.”
[Nicolae Labiș – Primele iubiri]

Florin Bălănescu