Se apropie încheierea anului școlar și implicit festivitatea de premiere. De foarte mult timp, încă din anii copilăriei, stau și reflectezi asupra acestui moment, Festivitatea de premiere la sfârșitul anului școlar 1958-1959, când mi s-a înmânat de către primul meu învățător și apoi profesor la liceu, Diploma de merit și Premiul I.
De aceea, încerc acum, să evoc un Om, un model de viață. Un model care, în mod discret și statornic, a luminat destine: învățătorul și profesorul Constantin Istrate.

Sunt oameni despre care se spun cuvinte frumoase și sunt oameni care, prin însăși viața lor, devin povețe. Pentru vorniceneni, Constantin Istrate a fost pedagogul, profesorul devotat, omul implicat, formatorul de caractere. Pentru mine însă — și îmi permit să spun aceasta cu emoție — el a fost mai mult decât atât: a fost dascălul care m-a întâlnit la început de drum și care m-a ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. Când mă pregăteam, în anul doi de facultate, să-mi stabilesc tema lucrării de licență după o listă orientativă (optasem pentru ,,Monografia comunei Vorniceni”), mi-a zis: „Nu merge cu aceasta! E nevoie de mult timp aici, studiu și cercetare prin arhive și nu ai să fii mulțumit. Muncește pentru factori formativi ai personalității umane, lucru care te va ajuta în viață, în interacțiunea cu oameni din jur.”. Era același om, pe care îl cunoscusem din primii ani de școală, al cărui deviză era: „muncește ca să devii om”.

L-am cunoscut copil fiind, într-o perioadă în care nu înțelegeam încă pe deplin rostul școlii, dar simțeam că în fața mea se află un om diferit. Nu prin vorbe mari, ci prin felul său de a fi: liniștit, echilibrat, drept. În anii aceia (1958–1961), nu ne preda doar lecții. Ne transmitea, fără să o spună explicit, un mod de a trăi: abnnegație muncii, respectul pentru carte și, mai ales, responsabilitatea de a deveni „oameni ai cetății”.

Anii au trecut, dar ceea ce a sădit atunci nu s-a pierdut. Dimpotrivă, s-a adâncit. Astăzi, privind înapoi, înțeleg că adevărata sa lecție nu era în manuale, ci în exemplu.
Aceeași credință o regăsim și în poezia sa, „Tânără dăscăliţă”*, dedicată atunci colegii sale și, care apoi, alături pentru toată viața, Alexandra Istrate. La prima vedere, este portretul unei tinere învățătoare. În realitate, este o oglindă a sufletului său și a modului în care înțelegea vocația pedagogică.
Constantin Istrate vedea învățătorul ca pe un om care „sădește” în mintea și în sufletul copiilor semințe care vor rodi peste ani.

Privind această poezie astăzi, în lumina vieții sale și a vieții celor pe care i-a format, putem spune că a avut dreptate, pentru că roadele s-au văzut. Ne regăsim în ele noi, elevii săi. Ne regăsim în valorile pe care le purtăm: cinstea, echilibrul, respectul pentru muncă, respectul pentru rădăcinile noastre și dragostea pentru locurile din care venim.

Constantin Istrate, primul meu învățător, a fost și profesorul generației mele, un sever constructor de generații. Și poate că acesta este cel mai frumos lucru care se poate spune despre un dascăl, că spiritul său rămâne în elevii săi și mă bucur că mă regăsesc printre ei.
Îi aud și astăzi parcă vocea, îi revăd calmul și îi simt exigența blândă. Și ori de câte ori am avut de făcut o alegere importantă, undeva, în adâncul conștiinței mele, a existat un reper. Un reper format atunci, în anii copilăriei.

Acesta a fost darul său!

Astăzi, nu numai eu, toți cei care am crescut sub aripa sa, să-l omagiem cum se cuvine prin a-i continua, fiecare în felul nostru, măreața lucrarea de formator al personalității umane. Și, atâta timp cât valorile pe care le-a cultivat vor trăi în noi, atunci Constantin Istrate este mereu prezent, e cu noi.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

*TÂNĂRA DĂSCĂLIȚĂ

Ai pornit de acasă mică, tânără şi nevinovată
Să pricepi prin dascăli simpli viaţa asta ne-ncetată
Gânduri vii, neconturate ţi se împleteau în mintea-ţi
Şi nu aminteai nimica, nu ştiai nimic de viaţa-ţi

Ai prins dragoste de carte,ai văzut în ea idealul
Te prindeai mereu spre dânsa şi spre ea te ducea valul
Doreai sincer ca în viaţă să educi pe mulţi copii
Cum pe tine te educă dascăli, voiai ca ei să fii

Ai trecut în clasa a cincea, a şasea,a şaptea mai apoi
Şi ai terminat acestea c-o idee de alt soi
Doreai să înveţi mai multe, să te-nalţi cu mult mai sus
Dar nu ai făcut şi-n şcoala pedagogică te-ai dus

Anul întâi şi doi, al treilea şi al patrulea au trecut
Cu profesori şi colege ce bucurii ţi+au făcut
Nici nu te gândeai pe unde munca tu îţi vei presta
Din ce colţ al regiunii copii mici vei educa

La sfârşit tu auzita-i de un sat îndepărtat
Vorniceni şi cu nădejde înspre el te-ai îndreptat
Ai primit copii de vârstă fragedă şi te uitai
Cum vei munci tu cu dânşii, ce învăţământ le dai

Dârză tu pornita-i lotul şi cu sincere-ndrumări
Reuşit-ai ca în clasă s-obţii rezultate mari
Terminat-ai anul bine şi doar laude-ai primit
Şi-n prima consfătuire cu curaj tu ai vorbit

În prezidiul adunării pentru munca-ţi te-au ales
Pentru vorba ce vei spune, tu cuvinte ţi-ai ales
Şi le-ai spus frumos şi tare cu toate că s-observa
Tremur şi timiditate-n vocea şi purtarea ta

Te privesc şi nu nu mă lasă gândul să nu mi-l îndrept
Către anii ce vor trece cinstit, liniştit şi drept
Şi în mintea-mi vin cuvinte ce le spun toţi cei bătrâni
Care-n viaţă au văzut multe şi pe muncă au fost stăpâni

Ani vor trece şi tu poate vei uita aceste clipe
Care pentru tine au fost clipe fericite
Doar târziu când vei ajunge părul tău albit să fie
Îţi vei aminti şi la ele te vei gândi cu bucurie

Nu ştii unde munca-ţi dragă să ţi-o duci va trebui
Însă ştii că orişiunde soarta te va pune a fi
Tu vei duce-o cu acelaşi zel şi dragoste de ea
Prin frumoase rezultate, laude iar vei avea

Vei sădi în mintea simplă a copiilor ce-or trece
Dragostea de muncă-n clasa-n care tu vei conduce
Şi-şi vor aminti de tine, ţi-or aduce mulţumiri
Pentru tot ce bun în minte le vei da ca îndrumări

Şi atunci când vei ajunge în adunări a vorbi
Nu vei fi aşa timidă, ci mai sigură vei fi
Le vei da şi tu acelor care-n urma-ţi vor veni
Sfaturi şi aceste clipe toate-n minte or reveni

28.06.1958
Scrisă în timpul consfătuirii de la sfârşitul anului 1957-1958.
Învăţător Constantin Istrate