„Poezia, sanctuarul inimii” de Vasilica Grigoraș
sau
Despre sanctuarul interior – refugiu al sufletului și al purității ființei
Volumul „Poezia, sanctuarul inimii” de Vasilica Grigoraș se impune ca o amplă confesiune lirică despre rostul poeziei în viața omului și despre capacitatea cuvântului de a salva, purifica și lumina interioritatea. Cartea este construită ca un adevărat itinerar spiritual, în care fiecare poem devine o treaptă a cunoașterii de sine și a împăcării cu lumea. În centrul volumului se află credința autoarei că poezia reprezintă spațiul cel mai intim și mai curat al ființei: „Poezia este sanctuarul inimii,/ plămadă sfântă în flacăra iubirii/ cu scânteieri duhovnicești” („Poezia, sanctuarul inimii”) . Această definiție simbolică a poeziei fixează încă de la început dimensiunea spirituală a întregului volum.

Una dintre temele dominante este dialogul cu sinele. Poezia Vasilicăi Grigoraș nu este una a exhibării dramatice, ci a reflecției calme, a întoarcerii către interior. În poemul „Șuetă cu sinele”, poeta mărturisește: „am o nevoie acută de a vorbi/ pentru a-mi pune/ sufletul pe tavă”. Versurile exprimă nu doar nevoia de confesiune, ci și singurătatea lucidă a creatorului contemporan. Autoarea transformă introspecția într-o formă de supraviețuire afectivă și spirituală. De altfel, numeroase poeme funcționează ca meditații asupra identității și devenirii: „Îmi privesc chipul/ în oglinda eului interior” („Pârghiile sufletului”) sau „Mă caut înfrigurată/ în ceața dimineții” („Seninul tăcerii”) .

Tema iubirii apare într-o formulă delicată, spiritualizată, lipsită de teatralitate excesivă. În „Laboratorul dragostei”, iubirea este descrisă ca un experiment sacru al apropierii sufletești: „descoperim amprenta lui Dumnezeu/ în inimile noastre” . Dragostea nu are aici dimensiuni exclusiv pasionale, ci devine mijloc de iluminare și de comuniune. În „Hoțul meu drag”, erosul capătă accente ludice și tandre, iar metafora furtului sentimental este construită cu sensibilitate și finețe: „Mi-ai furat inima și trupul” , pentru ca finalul să transforme iubirea într-o complicitate spirituală: „eu și tu vom deveni un singur HOȚ,/ iscusit și însetat de iubire” .

Un alt nucleu tematic esențial îl constituie relația omului cu natura. Natura este umanizată și învestită cu rol moral și sapiențial. Poemul „Rușinat de-un copac” reprezintă unul dintre cele mai puternice texte ale volumului, prin dimensiunea sa etică și ecologică. Copacul devine simbol al sacrificiului și al generozității mute: „De ce omul inspiră oxigenul/ pe care i-l dărui prin har divin,/ într-o clipă vine cu tulumba,/ mă taie” . Finalul, „m-am rușinat și-am plâns” , are o simplitate emoțională remarcabilă și transmite autenticitatea unei conștiințe vulnerabile.

Volumul abundă în motive lirice recurente: lumina, curcubeul, zborul, fluturii, ochii, ploaia, anotimpurile. Curcubeul apare ca simbol al armoniei și al transcendenței: „ROGVAIV-ul ceresc/ pe șevaletul inimii” („ROGVAIV pe șevaletul inimii”) , în timp ce fluturii devin embleme ale fragilității și speranței: „ploaia densă/ a fluturilor monarhi/ în migrație adorabilă/ spre inimi deschise” („Migrația fluturilor”) . Aceste imagini conferă poeziei sale o atmosferă solară, aproape liturgică.

Din punct de vedere stilistic, Vasilica Grigoraș cultivă o poezie a transparenței emoționale. Limbajul este accesibil, fluid și încărcat de metafore luminoase. Există o sinceritate neostentativă care apropie lectorul de universul autoarei. Uneori însă, densitatea imaginilor afective și repetiția anumitor simboluri – lumina, seninul, iubirea, curcubeul – pot crea impresia unei relative uniformități tematice. Totuși, această continuitate stilistică devine și semnul unei identități poetice bine asumate.

Locul Vasilicăi Grigoraș în poezia contemporană este acela al unei voci profund umaniste și reflexive. În poezia momentului, dominată de ironie, cinism sau fragmentarism experimental, poeta își asumă curajul sincerității și al emoției directe. Poezia sa cultivă frumusețea interioară, credința în lumină și puterea vindecătoare a cuvântului.

Ediția multilingvă reprezintă, fără îndoială, unul dintre marile merite ale cărții. Traducerea poemelor în multiple idiomuri transformă volumul într-un autentic proiect cultural internațional. Nu este vorba doar despre o performanță editorială rară, ci despre dovada faptului că sensibilitatea poetică a Vasilicăi Grigoraș poate traversa frontiere lingvistice și culturale. Poezia își păstrează emoția și muzicalitatea chiar și în alte limbi, ceea ce confirmă universalitatea mesajului său liric. O poezie frumoasă, cu sensibilitate și afectivitate lirică intensă, care cu siguranță poate produce cititorului momente veritabile de reverie. Cartea Vasilicăi Grigoral poate primi un premiu special, cel al sincerității și empatiei construcției lirice. Felicitări autoarei pentru acest întreg luminos numit simplu… „Poezia, sanctuarul inimii”.

Gheorghe A. Stroia – membru UZPR
Adjud – 25 al lui Florar 2026