Mihai Eminescu, omul deplin al culturii româneşti, a fost un împătimit cititor şi iubitor de carte, preocupări începute încă din copilărie şi continuate la şcolile din Cernăuţi, la universităţile din Viena şi Berlin, în timpul activităţii sale la Iaşi şi apoi la Bucureşti, până la îmbolnăvirea sa.

       Dragostea de carte l-a însoţit pe Poet toată viaţa sa, mereu frecventând bibliotecile şi anticariatele, dând şi ultimul ban pe o carte sau un manuscris care îl interesau. De multe ori rupea de la cheltuielile zilnice ca să poată cumpăra o carte, ca apoi să împrumute de la prieteni şi colegi o mică sumă de bani, ca să poată să-şi cumpere tutun, cafea şi ceva alimente. Colegii săi de şcoală şi de universitate puteau găsi la el cărţile de care aveau nevoie, pe care Eminescu le împrumuta. El obişnuia să facă cadouri prietenilor săi câte o carte, dar îi plăcea când primea, la rândul său, o carte care-l interesa.
      Colegul său de la Blaj, N. Petra- Petrescu, spunea despre elevul Eminescu: ,,Cetia tot ce-i venea în mână, indiferent: carte de școală, știință, literatură, cu un cuvânt tot. Gândeai că vrea să înghită toată știința din lume. Eu însumi îi dădeam cărți din biblioteca d-lui prepozit, pe atunci profesor I.M. Moldovanu. În literatura românească era pretutindeni acasă. Poeții îi avea în degete și îi caracteriza pe fiecare” (N. Petra- Petrescu despre M. Eminescu).

      Locuinţele sale modeste de la Iaşi sau Bucureşti erau mobilate cu multe rafturi cu cărţi şi avea o ladă de lemn în care îşi ţinea manuscrisele, ciornele cu poezii şi ceasornicul său de aur.
      Ştefan Cacoveanu, prietenul său din perioada 1867-69, spune despre locuinţa lui Eminescu: ,,Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de 4 paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa, în fund era fereastra. Intrând pe uşă, de-a stânga în colţul odăii era un cuptoraş făcut din cărămizi. De două palme de la cuptoraş, de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică, care servea de pat; în el dormea cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca şi masa. Acesta era mobilierul din odaie. Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, de la fereastră până lângă masă, pe paviment. Vor fi fost până la 200 de volume, mai cu seamă cărţi vechi, nemţeşti cea mai mare parte. Pe masă erau tot felul de hârţulii scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea turcească,- ici cafea, acolo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete şi cărţi şi alte multe şi mărunte, toate în dezordinea cea mai frumoasă” (Ştefan Cacoveanu- Amintiri despre Eminescu).

      Atunci când Eminescu este chemat la Bucureşti, ca redactor la ziarul conservator ,,Timpul”, el solicită bani lui Slavici ca să poată veni şi a-şi transporta lada cu cărţi şi manuscrise:,,Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, ciubote vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe”.
      Criza Poetului din 28 iunie 1883, l-a prins cu lada lui cu cărţi şi manuscrise, date în păstrate inginerului Simţion, singura lui avere, de care se interesează, atunci când este internat la sanatoriul Ober Dobling din Viena, scriindu-i lui Chibici:,,Nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi bine dacă-ai păstra tu încă câtva timp aşa- numita mea ladă, deşi presupun că acest lucru nu e tocmai plăcut. Te rog dar să iei tu lada de la Simţion dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, până ce starea mea se va îndrepta, dacă este cu putinţă să se-ndrepte vreodată” (M. Eminescu- Scrisoare către Chibici Revneanu din 20 octombrie 1884). În toamna anului 1884, lada lui Eminescu ajunge în posesia lui Titu Maiorescu, la cerinţa acestuia, care dorea ca manuscrisele poetului să nu se piardă, dar și ca să poată să le verifice personal.
       În perioada 1887- 1888, cât Eminescu a locuit la Botoşani, împreună cu sora lui Harieta, şi-a cumpărat două caiete, în care dorea să-şi revadă şi să copieze poeziile, în ideea de a scoate un volum de poezii, ajutat de G.V. Morţun. Eminescu nu era mulţumit de volumul de Poesii, scos de Maiorescu, în 1883, şi voia să scoată un  alt volum, după concepţia sa. Eminescu apelează la Maiorescu să-i fie trimise manuscrisele, dar acesta nici nu-i răspunde la scrisoare. În 27 februarie 1888, Harieta scrie Corneliei Emilian din Iaşi că Eminescu ,,e cam supărat pe domnul Maiorescu, că i-a scris recomandat, rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui şi nişte manuscrise pe care ar voi să le mântuie. Şi nici un răspuns n-a primit până acum. De-aş putea, i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine ştie de mai sunt şi de nu sunt irosite de mult”. Că Maiorescu nu i-a trimis manuscrisele e de înţeles, criticul poate nu voia ca ele să se piardă, dar cărţile lui Eminescu trebuiau restituite. Eminescu nu avea ce citi şi, poate, dorea să mai vândă din ele, având mare trebuinţă de bani.

      Această ladă cu manuscrisele lui Eminescu au rămas în posesia lui Maiorescu timp de 19 ani, şi poate rămâneau şi după moartea lui, dacă ziarele nu ar fi întrebat cu insistenţă, care este soarta manuscriselor lui Mihai Eminescu.
      Atunci, Maiorescu predă Manuscrisele lui Eminescu, Academiei Române, pe 25 ianuarie 1902, cu precizarea:,,De la Mihail Eminescu posed, dăruite mie de dânsul în diverse ocaziuni, multe manuscripte, parte poezii publicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române, pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet”.
      Cele 44 caiete cu manuscrise donate de Maiorescu sunt: Mss.2254- 2292 și de la 2306-2308.
      Eminescologul Ilarie Chendi, scoate în evidenţă faptul că s-au descoperit şi pus la dispoziţia publicului a manuscriselor lui Eminescu, de către Titu Maiorescu, ce ,,au deşteptat un interes imens, şi chiar şi ridicarea bustului de la Dumbrăveni stă în legătură cu noua lumină în care Eminescu se prezintă în urma cunoaşterii tuturor scrierilor sale”. După 25 ianuarie 1902, când Maiorescu a donat Academiei Române, manuscrisele lui Eminescu, la presiunile făcute de mass-media şi de prietenii poetului, acestea au început să fie studiate, descoperindu-se un alt Eminescu, mult mai complet.

       La 28 mai 1904, Maiorescu face a doua donație cuprinzând cărți și manuscrise din lada poetului: ,,Dl. T. Maiorescu prezintă în dar 25 volume  manuscripte și 72 de volume și broșuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui d-sale, Ioan Maiorescu, zicând că ele nu pot avea un loc mai bun și o mai bună întrebuințare decât în biblioteca Academiei”! (Proces verbal de la Academia Română).
      Alexandru Elian, în cartea ,,Eminescu şi vechiul scris românesc”, a găsit concordanţa dintre manuscrisele lui Eminescu şi manuscrisele împrumutate de Poet lui Gaster, bun prieten, pe care le-a folosit în lucrarea sa ,,Literatura populară română” (Bucureşti, 1883) şi ,,Crestomaţia română” (vol. I, H. Lepzig, 1891), manuscrise ce-au aparţinut poetului.

       Mihai Eminescu nu a lăsat lada sa cu manuscrise și cărți lui Titu Maiorescu ci, dimpotrivă, a solicitat să i se restituie, când locuia la Botoșani, la sora sa Harieta. Maiorescu nu-i restituie manuscrisele și cărțile și nici nu-i răspunde la scrisori, cu toate că aceste manuscrise și cărți erau proprietatea lui Eminescu. Dacă poetul ar fi avut cărțile cumpărate cu banii rupți de la gură, ar fi putut să le vândă și să trăiască mai bine, în timpul anilor de boală. Dar, cred că el nu s-ar fi putut despărţi de cărţile sale, cu toate că ducea lipsă de multe.
        După îmbolnăvirea şi moartea lui Eminescu, fratele său Matei a scris lui Maiorescu trei scrisori: pe 18 iulie 1883, pe 2/24 februarie 1895 şi pe 14 aprilie 1895, în legătură cu boala şi manuscrisele fratelui său.

       În prima scrisoare Matei cere informaţii lui Maiorescu, despre boala lui Mihai. Spune că are 200 galbeni pentru a-şi ajuta fratele. Maiorescu nu-i răspunde la scrisoare, conform notaţiei cu creionul făcută pe scrisoare:,,Nu i-am răspuns; a venit la Bucureşti, a luat din vechea locuinţă a lui Mih. Em. un ceasornic de aur, rămas în păstrare acolo, a venit să mă vadă promiţând ajutor bănesc pentru întreţinerea fratelui…”. S-a văzut, ulterior, că Matei nu a luat ceasornicul de aur a lui Mihai, el ajungând la sora lui Aglaia, la Cernăuţi.
        A doua scrisoare, trimisă prin I. Dumitriu, solicită lui Maiorescu să-i restituie biblioteca lui Mihai. Maiorescu notează pe scrisoare:,,Răspuns oral aducătorului scrisorii că în urma morţii lui M. Eminescu nu mi s’a remis nimic din parte lui Em./17 Fe. 1895”. Matei spune că Dumitriu a fost tratat aspru de Maiorescu şi nu i-a dat nimic. Dacă Maiorescu a reţinut manuscrisele lui Eminescu, cele 44 de caiete, cărţile poetului trebuiau să fie restituite familiei poetului, aşa cum era normal și legal.
      În a treia scrisoare, Matei cere lui Maiorescu să-l primească, să discute problema moştenirii literare lăsate de Eminescu şi de publicare a poeziilor, dar nu primeşte niciun răspuns. Matei era moştenitorul legal al averii lui Eminescu şi trebuia să primească aceste manuscrise şi cărţi.

     Matei Eminescu  face, în 1895, o donaţie Fundaţiei Universitare din Bucureşti, constituită din 37 de titluri, având 142 de volume, dar i s-au acceptat doar 16 titluri, având 52 de volume.
     Cedarea manuscriselor lui Eminescu Academiei Române a dat posibilitate cercetătorilor poetului de a descoperi postumele lui Eminescu, o adevărată comoară literară, fiind publicate în diverse volume, începând din anul 1902.

      Mulţi scriitori au luat atitudine pro sau contra publicării acestor manuscrise:,,Un nou Eminescu apăru”- Într-o conferință ținută de N. Iorga la Botoșani, în revista Cuget clar, în 1938, cu titlul ,,Faima lui Eminescu”, acesta declara despre caietele lui Eminescu:,,Pentru acest admirabil material ar fi trebuit să se numească acolo o comisie pentru a rândui chronologic toate aceste caiete și a da apoi o ediție…”.
       În articolul ,,Eminescu și generația de astăzi”, apărut în Sămănătorul din 16 noiembrie 1903, N. Iorga, referindu-se la manuscrisele lui Eminescu, predate de Maiorescu Academiei Române, cu un an înainte (25 ianuarie 1902), spunea:,,dar nici nu le-a distrus, căci el știa că sunt în ele diamante, care așteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin” și adăugă:,,Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora, ochi puternici, țintind necontenit idealul”.

        Spre deosebire de N. Iorga și Al.Vlahuță, Garabet Ibrăileanu a declarat în 1912, în revista Viața românească:,,Nefastă inspirație a avut d. Maiorescu când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa sub șapte lacăte…Căci hârtiuțele rămase pe urma unui poet, caietele maculatură, brulioanele aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare- sunt pline de cugetări adesea banale, de însemnări uneori trivial, de forme vulgare și imperfect: ele pot servi numai cercetătorului literar, care ar dori să reconstituie fizionomia sufletească și artistică a poetului. Doar atât…”
       Ca o replică la cele spuse de Ibrăileanu, Constantin Noica spunea: ,,A regreta că Maiorescu nu a închis sub șapte lacăte manuscrisele, înseamnă a consimți să fie restituite neantului nu numai proza literară a lui Eminescu, scoasă ca și toată din manuscrise, dar deopotrivă ciclul acela de postume ce au putut părea astăzi câtorva critici încă mai autentic eminesciene și mai valoroase decât antumele”.

       Noica îşi dă seama de importanţa reproducerii manuscriselor şi punerea lor la dispoziţia publicului:,,Îşi au exegeţii literari rostul lor de seamă, dar ei n-au dreptul să confişte pentru ei filele eminesciene, căci stă închis într-însele ceva esenţial fiinţei noastre spirituale”.

       Cu trecerea timpului şi din cauza frecventelor consultări a manuscriselor lui Mihai Eminescu, acestea au început să se deterioreze şi s-a pus problema facsimilării lor. Constantin  Noica s-a luptat până la moartea sa, ca aceste manuscrise să fie copiate. Prima încercare s-a făcut la Întreprinderea Electrocontact Botoşani, dar numai o mică parte au fost copiate, în condițiile tehnice din anii 1980.
      După Revoluţia din 1989, cel care s-a ocupat de salvarea acestui tezaur cultural a fost academicianul Eugen Simion, care a iniţiat Proiectul Naţional ,,Mihai Eminescu”, tipărindu-se toate cele 44 de caiete rămase de la Eminescu.
       Academicianul Eugen Simion s-a luptat cu multe piedici ca să poată reproduce manuscrisele lui Eminescu, având sprijinul financiar din partea Ministerului Culturii, fiind convins că:,,Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta a haosului germinativ – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”.

       Astăzi, toate manuscrisele lui Mihai Eminescu sunt la dispoziţia publicului, protejându-se, în acelaşi timp şi manuscrisele originale de la distrugere, o adevărată comoară literară naţională.
       Şi, aşa după cum spunea Mircea Eliade:,,Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la ,,nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihail Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot într-o zi, seca. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost ,,proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu…Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturor” (Mircea Eliade- Ziarul America, 15 ianuarie 1975).

Nicolae Iosub, iunie 2026, Botoşani
Bibliografie:

• 1.Ştefan Cacoveanu- Amintiri despre Eminescu
• 2.M. Eminescu- Scrisoare către Chibici Revneanu din 20 octombrie 1884
• 3.Constantin Barbu- Lada cu Manuscrisele şi Cărţile lui Eminescu, Editura SITECH, Craiova, 2009
• 4.Mircea Eliade- Ziarul America, 15 ianuarie 1975
• 5.Ilarie Chendi- Eminescu, Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, vol 1, secolul XX, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti, 2004