DEBUT

 I O N U Ţ    M I O R C Ă N E A N U 

Comentariu de Georgică Manole (Sursa: Revista ,,Agata Literară”)

              Născut la data de 5 ianuarie 1982 în Botoşani, Ionuţ Miorcăneanu a absolvit în 1996  Şcoala Gimnazială nr. 13 din  Botoşani, iar în 2001 Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. M. Mc. Gheorghe” din acelaşi oraş.  În iulie 2001 va susţine examenul de capacitate preoţească la Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” din Durău.

                Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sf. M. Mc. Gheorghe” din localitatea Borolea, comuna Hăneşti. Începând cu 1 iulie 2002, Ionuţ Miorcăneanu a fost transferat pe postul de preot paroh în  Parohia „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din localitatea Tudor Vladimirescu, comuna Avrămeni.

                Adept al  unei poezii meditative, Ionuţ Miorcăneanu abandonează calea facilă a problematicii sociale, axându-se pe aceea a problematicii spirituale. Statutul profesional al poetului nu-l duce nici spre o melancolie patologică şi nici spre o agitaţie agresivă, motorul său poetic fiind reglat să păstreze o proporţie decentă  între cele două.

                Ionuţ Miorcăneanu scrie o poezie de analiză, suportul ei fiind unul din perspectivă creştină, toposul ales fiind  specific spaţiului mic şi mijlociu (grădină, casă,  sat, cimitir etc.). În viitoarele poezii, mă aştept la  un  discurs axat pe o fenomenologie  a spaţiilor amintite prin care poetul bântuie  cu scopul de a descoperi acei stropi de fericire atât de necesari facturii sale psihologice.

STROPI DE ROUĂ

Pe trandafirul alb din curte

Am revărsat un strop de rouă,

Şi el, nervos, mi-a spus mai multe

Decât aş vrea s-aud când plouă.

 
Şi apa ce curgea în noapte

Îmi povestea naşterea ei

Din piersicile mult prea coapte

Şi din cireşii derbedei.

Doar plouă… şi nimic se-aude

În liniştea din trandafir

Şi-n spinii lui, şi-n frunze crude,

Se-nchină rugăciuni de mir.

Eu calc încet, să nu alung

Tăcerea nopţii din grădină

Căci somnul mi-e bătut de vânt,

De ceasul ce mă cheamă-n tină.

Şi de voi vrea ca să mă duc,

Voi lua cu mine stropi de timp,

Ca-n umbra tânărului nuc

Să crească trandafiri clipind.

Să crească şi cireşi, şi piersici,

Să plouă-n noaptea veşniciei

Şi roua-n zi cu bobi stirlici

Să-mi ude clipa nebuniei.

CRENGI

Mă duc înspre pădure, târziu, să-ţi fiu un crin

În sânul tău ca mărul prea copt de-atâta soare

Şi calc mirat în lutul de primăvară plin

Ce zace-n pasul meu, dormind lângă cărare.

Şi-ncerc să mor în tine, în clipa mea târzie

Când tu visai în şoapte şi buzele-ţi de ceară

Gustau cu dor din luna tăcută şi-argintie;

Dar frunzele din coajă îmi cresc în orice seară

Şi crengile mi-s rupte de nu mai pot să mor

Prin vânt, prin ploi de toamnă, în sufletul din tine

Să fiu din nou ce-am fost – lumina ta de dor

Ce-ţi îmbăta aiurea tot sângele din vine.

Mă duc hoinar prin locuri pe care nu le ştii

Pe care luna ta de aur nu le mai prinde azi

În raza ei sătulă de cât te-aştept să vii

În zilele mărunte ce-apun pe-al meu pervaz.

Secunde trec şi mor, tu vii mereu spre casă

Minute mor, trec anii peste salcâmi cu floare

Şi cad pe rând petale, pe lumânări, pe masă

Şi-ncerc mereu s-aud pământul meu cum doare.

Azi trandafirul galben ca luna ce-o gustai

E ofilit şi mort, e plin de praf şi noapte

Pădurea noastră-ascunde, de-atunci, din luna mai,

Cuvinte vechi din noi, în trunchiul ei săpate….

ÎN OCHII TĂI

În ochii tăi, copilă, o piatră se despică

Şi viaţa mea îşi arde şi ultima clipită,

În ochii tăi, copilă, se linişteşte lutul

Şi creşte iarba verde ca într-un suflet, trupul.

În ochii tăi, copilă, se-aud păsări măiastre

Cum cântă răni ştiute de veşnicele astre

Şi din culoarea lor frunzită şi difuză

Ţâşneşte-o amintire pierdută şi confuză.

Prin gingăşia lor mă ninge iar zăpada

Şi-n aurul pisat ce-ţi curge de pe margini

Se nasc pe rând povestea, legenda şi balada.

Obrajii tăi de fată în merii calzi se-nchid

Şi neagă-ntunecimea urâtului perfid...

În ochii tăi se simte durerea ta de-a fi

Un înger fără aripi ce-nvaţă a iubi!...

CAD FRUNZE PESTE MINE

Cad frunze peste mine

Şi ploile mă-ngrop

În galbenul de toamnă

Din lemnul lor de foc

Se-ntind şi mă-nconjoară

În somnul meu nebun

Lunaticii din codri

Ce visele-şi adun

Într-un covor de frunze,

În apa lor murdară

Ei strâng cu unghii late

Secunde lungi ce zboară.

Cad frunze peste mine

Şi-mi plouă iar în suflet

Cu galbenul din lună

Îmi zbate-n ochi un urlet.

În frunzele căzute

Se-adună gândul meu,

Iubirea, libertatea

Şi viaţa-n Dumnezeu!...