Dintr-o perspectivă filozofică, Alexandra Agarafinei se găseşte în acea zonă de construit destinul pe care Gabriel Liiceanu o plasa la intersecţia dintre entropie (ce ai vrut tu să faci din viaţa ta) şi plenitudinea divinităţii (ce a vrut să facă Dumnezeu din tine), sau acea zonă pe care Blaise Pascal o identifica la intersecţia dintre demon şi înger, pe care Bujor Nedelcovici o echivalează cu spaţiul destinului şi pe care eu am denumit-o interval.

Aflată aici, poeta ne propune o analiză a timpului prin înţelegerea clipei. Ce sunt clipele? Nişte fiinţe cu guri mari care locuiesc în „aerul” timpului. Colţii lor neiertători muşcă din noi cu poftă, iar când dau de câte o idee, o molfăie cu nesaţ plimbând-o tacticos prin gură ca, în final, s-o scuipe asemenea unui os. Guri mari deschid clipele, ne înhaţă moleculă cu moleculă, gând cu gând, iar în timpul unor alchimii personale, în speranţa recuperării acelor mormane de idei albe despre care tocmai v-am vorbit: „Viaţa… fiecare o vede cum vrea, / Dar inima priveşte mereu înapoi / Stârnind o furtună de durere şi ploi. / Doar privirea mai crede-ntr-o stea! // Viaţa… un lucru ciudat… / Zâmbind şi plângând în tăcere, / Sădind un vis plin de plăcere, / Căzând ne-ncetat în păcat!”.

Invitându-ne să-i conştientizăm experienţele, Alexandra Agarafinei îşi supune trecutul unei permanente uitări: „Nu mai privi în urmă / Odată ce-ai plecat! / Nu-ţi aminti trecutul / Acum, când l-ai uitat! / Un fulg încet coboară / Şi cade-n palma ta. / Uşor el se topeşte / Şi tu îl vei uita! / Aşa realizezi, / Dansând printre fulgi / Că amintirea doare… / Nu are rost să o urmezi!”.

Dedicată „UNUI ÎNGER”, poeta nu încearcă o identificare cu spiritul lui Andrei Pleşu, cum am îndrăzni să anticipăm, ci, mai degrabă, cu demoniacul Cioran în starea lui de „înger devastat de umor”, cum inspirat a fost redefinit: „Cad în genunchi şi implor… / Iertare!… /Am uitat că doare. // Doare imperfecţiunea! / Doare-orice vis, minunea! / Doare să cazi, să te ridici, şi mai mult… / Doare să vezi că totu-i tăcut! // Doare să dai naştere luminii! / Doare, tu fiind totuşi obscur. / Doare cuvântul oraşului-iad! / Doare, că eu… încă învăţ să cad.”

Fără să exceleze într-o sonoritate a cuvintelor, aflată în faza metaforelor explicite, Alexandra Agarafinei este o poetă la care distingem o ştiinţă a confesiunii emoţionale.

Supusă unui joc al umbrelor ce ne înconjoară, plină de contururi lăsate în urmă, grafica Laviniei Botuşanu completează fericit disperarea… timpurie a poetei..