• Mihai Eminescu
• Ultimii ani, 1883-1889
• ,,Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”
• (M. Eminescu)

    Născut și crescut la țară, într-un mediu de viață sănătos, călit de mic copil, umblând hoinar prin natură, cercetând viețuitoarele și plantele și înnoptând pe la stâni sau chiar în pădure, Mihai Eminescu a fost un tip sănătos, rezistent și plin de viață, așa cum ni-l descrie și criticul George Călinescu ,,Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni…Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ” (George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu- Masca lui Eminescu).

      Crescând într-o familie de la țară, rezistent, viguros și sănătos, Eminescu a putut suporta mai târziu, multe lipsuri și vicisitudini, urmărindu-și scopul principal – o pregătire completă, la nivelul științei și culturii europene, o cunoaștere a trecutului nostru istoric, a obiceiurilor și tradițiilor poporului român, domenii din care și-a luat sursele de inspirație în opera sa poetică.  

      Cel care l-a cunoscut bine pe Eminescu, I.L. Caragiale, ne-a lăsat, după moartea poetului, informații importante despre Eminescu ca Om, consemnate În Nirvana: ,,Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă: Ciudată amestecătură!- fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”. Vorbind despre atitudinea lui Eminescu în fața vieții, Caragiale spunea: ,,Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde întotdeauna egal de întinse: veșnic înamorat și veșnic având nevoie de bani”.

      Observăm că Eminescu apare sub două fețe: una a omului optimist, dornic de viață, vesel și comunicativ și unul melancolic, nemulțumit de toate, fugind de oameni și de activitățile înconjurătoare, devenind un singuratic. Acest caracter bipolar al lui Eminescu se datora unei moșteniri înnăscute, transmise de la mama sa, Raluca, care, în final, în condițiile unei oboseli cronice, a epuizării fizice și psihice și a lipsurilor zilnice, se îmbolnăvește de ceea ce medicii au diagnosticat: sindrom bipolar maniaco- depresiv.

      Primele manifestării ale acestei boli, sunt urmărite de Titu Maiorescu și consemnate în ale sale  Însemnări zilnice, în luna iunie 1883. Chiar Poetul se plângea Veronicăi Micle că este un om obosit, căruia i-ar trebui cel puțin șase luni de zile ca să-și poată reveni:,,Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte oboist, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaos pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de șase ani mă zbat într-un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate astea, e singurul adevărat, de șase ani n-am liniște, n-am repaosul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică” (Scrisoare către Veronica Micle din 12 august 1882).

      Munca de salahor de la Timpul, o mare încordare psihică, cu o permanentă încleștare față de guvernanți și adversarii săi de publicistică și politică, l-au uzat pe Eminescu, având nevoie de șase luni pentru a-și reveni, așa cum se plânge el Veronicăi.

      Pe 28 iunie 1883, în contextual unor împrejurări nefaste (arestarea unor membrii ai Societății Carpații, neînțelegerea dintre Gh. Eminovici și fratele său Niculae- bolnav, pierderea moșiei de la Ipotești etc), dar și a unei oboseli cronice, Eminescu are o cădere fizică și psihică, intră în conflict cu soția lui Slavici, este arestat de poliție și internat la sanatoriul doctorului Al. Șuțu, fără un consult medical, fără aprobarea procuraturii, așa cum prevedea legea, lipsindu-l de libertate și scoțându-l din viața publică. I se pune eticheta de luetic și nebun, este scos din activitate, acesta fiind începutul calvarului eminescian, care va continua până la moartea sa, pe 15 iunie 1889. 

       Fiind internat de mai multe ori în spitale și sanatorii, Eminescu și-a dat seama că el este un ,,om sacrificat” pentru societate. Atunci când este internat la Mănăstirea Neamțului, Eminescu își dă seama că nu mai are scăpare și că de acolo i se poate trage sfârșitul. Îl roagă pe preot să fie spovedit și împărtășit.
       Părintele Constantin Galeriu, într-un articol dedicat biografiei Mântuitorului Iisus Hristos în conştiinţa lui Mihai Eminescu, scrie: “I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: Lumina lină”. 

      Această afirmație a părintelui Galeriu, vine să confirme dorința lui Mihai Eminescu de a fi îngropat la malul mării, la umbra unei mănăstiri, ca să audă cântecul preferat de mic copil, ascultat la Mănăstirea Agafton- Lumină lină. Numai că Eminescu, în 1886, nu se retrage la Mănăstirea Neamț pentru odihnă, ci este internat cu forța la ospiciul mănăstirii, unde poetul nu avea ce căuta, între bolnavi periculoși și agresivi, ceea ce i-a făcut mult rău poetului.
      Toate internările lui Eminescu prin spitale și sanatorii, nu au avut alt scop decât de a-l izola de lume, unde i s-au aplicat tratamente cu produse pe bază de mercur, care l-au distrus încet dar sigur și, în cele din urmă cu decesul Poetului.

      Au fost șase ani în viața lui Eminescu de reveniri și căderi, de încercări mai puțin reușite de a avea o activitate utilă, în concordanță cu pregătirea sa, a încercat să mai scrie poezie, să traducă din sanscrită, dar, viața sa neregulată, cu excese, fără o supraveghere din partea cuiva apropiat, cum ar fi fost Veronica Micle, dacă s-ar fi căsătorit atunci când a fost posibil, a făcut ca sănătatea lui care, ,,scârțâia într-una”, să se deterioreze mereu, și, în final, la moartea sa. S-a spus că Eminescu a fost ajutat suficient de colegi și de junimiști, dar aceste ajutoare erau sporadice, uneori uitau de el, ducea lipsă de o locuință caldă și sănătoasă, de o activitate pe măsura stării sale de sănătate și de sprijinul permanent a celor apropiați. Toate acestea nu le-a avut întotdeauna, în anii de boală.
     În cei șase ani de calvar, Eminescu a fost internat de zece ori prin spitale și sanatorii, i s-a aplicat un tratament greșit pentru o boală pe care n-o avea (lues și Paralizie Generală Progresivă), a avut o viață neregulată, cu lipsuri materiale și fără o îngrijire adecvată, așa cum merita cel mai mare poet roman. 

      Pe 15 iunie 1889, inima lui Eminescu a încetat să mai bată, ultima internare și tratamentul cu mercur, aplicat la Șuțu i-au adus sfârșitul, unui om în floarea vârstei, care putea să mai trăiască și să mai creeze opera de mare valoare artistică.
      După moartea lui Mihai Eminescu, revista Familia publică în chenar negru un articol intitulat ,,Eminescu a murit!”:,,Naţiunea mea, îmbracă doliu!…Literatura noastră, jeleşte!…poezia română, plânge! vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă… genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă…A avut şi el soarta celor mai mulţi poeţi mari. A făcut gloria naţiunii sale, dar a fost şi a rămas sărac, a trăit luptând cu lipse materiale şi a murit în mizerie”.

Nicolae Iosub, iunie 2026, Botoșani