Interviu cu regizoarea Mihaela Panainte,
de Cristina Oprea

Este foarte interesant!  Deși este vară, oamenii trăiesc prin cultură datorită celor care fac, construiesc, evenimente culturale, fie că vin din domeniul artelor plastice, fie că vin din domeniul muzicii. Astăzi am să vă prezint o regizoare al cărui talent îl descoperim atât în spectacole de teatru, cât și spectacole de operă,  care ne invită la teatru. Este vorba de Mihaela Panainte.

Cristina Oprea: 3 ani, 1956, 1976 și 2026 și Eugene O`Neil. Servus, Mihaela! Iată că nu ai liniște, oamenii se pregătesc de vacanțe și tu lucrezi și ne aduci în scenă un spectacol monumental. Despre ce este vorba?
Mihaela Panainte: Da, pregătim la Teatrul Național din Cluj, sala Euphorion, spectacolul ,,Lungul drum al zilei către noapte”. Așa cum ai spus și tu, un text monumental, cred că cel mai important text al lui O`Neil. Un text autobiografic care, pot spune că, în această etapă ca regizor mi-a schimbat viața lucrând la acest text și la acest spectacol.

Cristina Oprea: Este foarte interesant că el a obținut post-mortem Premiul Pulitzer tocmai pentru această piesă, pentru acest spectacol. Și n-am spus degeaba acei trei ani pentru că premiera a avut loc în 1956, unul din cei mai buni regizori români Liviu Ciulei a pus în scenă spectacolul în 1976 și iată că vii tu acum în 2026, la 70 de ani de la premieră, să ni-l aduci din nou pe scenă.
Mihaela Panainte: Da, cred că e foarte important să ne întoarcem la aceste texte clasice, care sunt scrise atât de modern și,  după părerea mea, O`Neil e jucat foarte puțin în România, nu am înțeles de ce, sunt foarte puține montări și am avut acest curaj de a mă apropia de un text care vorbește în primul rând de o temă esențială, tema iertării. Spectacolul meu este construit ca o coborâre progresivă din realele memoriei, ținând cont că Edmund, personajul din lungul drumul a zilei către noapte, este un alter ego a lui Onil. Iar personajele ca Mary, care în piesă este mama lui Edmund, împreună cu Tyron, tatălui și fratelui Jamie, de fapt Eugen O`Neil vorbește în acestă piesă despre relația pe care a avut-o cu familia lui, o familie dificilă și o relație dificilă  pe care au trăit-o în acest ecosistem uneori bolnav, dar care și-a pus foarte multă amprentă asupra operei lui.

Cristina Oprea: Cât ai păstrat din contextul original și cu cât ai contribuit tu ca scenarist și regizor?
Mihaela Panainte: Sigur că dimensiunea textului lui O`Neil, în aceste timpuri în care trăim, textul are 197 de pagini. E foarte greu să mai păstrez în ziua de astăzi o dimensiune a acestui text. Ar fi ținut spectacolul, dacă ar fi respectat tot textul, cred că și 5 ore și cred că e foarte greu să mai faci un spectacol atât de lung. În schimb, eu l-am introdus pe O`Neil în acest spectacol și am scris niște extra scene. Astfel, O`Neil este și el personaj, când personaj din prezent, ca și narator, povestitor și, de sigur, intrând în scenele familiei.  Pentru că în acest spectacol este vorba despre memoria lui, deci ceea ce vedem pe scenă reprezintă amintirea, memoria lui despre familie. Nu este o poveste liniară, ci are o structură de conștiință în care Edmund funcționează simultan ca narator, martor și subiect al propriei reconstrucții a trecutului. De aceea, spațiul este organizat într-o realitate a prezentului, cea a povestitorului, pragul, zona de trecere și casa, care în realitatea scenografică a lui Cristi Rusu a devenit un studio de fotografie. Pentru că am pornit de la ideea că o fotografie de familie îi declașează această memorie a familiei. Deci casa nu este tratată, acea cameră în care se întâmplă tot spectacolul ,,Lungul drumul al zilei către noapte”, toată acțiunea se petrece într-o singură zi, viața trăită la maxim de dimineață până seară, într-o sufragerie, ca în cazul meu, nu este tratată ca un spațiu realist, ci ca un studio foto al memoriei. Un loc în care amintirile nu sunt trăite, ci sunt developate și care se compun și se recompun ca imagini succesive ale amintirilor. Astfel personajele apar în spectacolul meu, nu ca niște prezențe stabile, ci ca niște fotografii vii, niște cadre temporare activate de amintirea lui Edmund.

Cristina Oprea: De ce ai ales acum, în afară de faptul că se împlinesc 70 de ani de la prima reprezentație, de ce ai ales acum O’Neil? Crezi că are un impact asupra societății contemporane?
Mihaela Panainte: Da, cred că, deși trăim în 2026, acest ecosistem al familiei ne influențează foarte mult existența. Iar dacă în cazul lui O’Neil are această posibilitate și cumva libertate de a-și activa o zi din existența trecută cu familia lui, oameni care nu mai există, oare, stau să mă gândesc, cum ar fi pentru noi să ne alegem o zi din viața noastră din trecut, să ne întâlnim cu niște oameni care nu mai sunt prezenți. Și ce am mai putea să facem astăzi, că despre asta este vorba. Sigur, în toate relațiile dintr-un ecosistem, dintr-o familie, există și conflicte, și problematici, și diferențe, și crize. Dar în același timp, tema aceasta e iubirea. Acești oameni se iubesc, doar că au un mod foarte disfuncțional de a-și arăta această dragoste. Tema aceasta a familiei și a iertării, că până la urmă finalul acestui spectacol pentru mine este o formă de iertare. Scriitorul, O’Neil, poate să ierte pe toți membrii Tyron pentru lucrurile care au fost mai puțin plăcute în existența lui. Dar i-am dat această șansă de a ierta, pentru că și O’Neil în cartea lui face o dedicație soției lui, în care, chiar despre acest lucru vorbește, despre tema iertării.

Cristina Oprea: Care este cel mai interesant personaj pe care tu l-ai încărcat cu anumite trăiri, mai mult decât pe celelalte?
Mihaela Panainte: Toate personajele la O’Neil sunt personaje extrem de complexe. În schimb Edmund, alter ego-lui O’Neil, cred că are o dimensiune,  după cum spuneam, această dimensiune a memoriei, mă face pe mine să-l pun în centru acestui spectacol, pentru că am dorit să, fiecare dintre noi poate fi O`Neil, își face o autoanaliză în lumea, ecosistemul, familia în care trăiește.

Cristina Oprea: Ce roluri au în spectacol muzica, scenografia și lumină?
Mihaela Panainte: După cum spuneam, această casă, studiu al memoriei, a fost foarte importantă pentru mine, să ajung împreună cu scenograful Cristi Rusu, la acest concept al unei fotografii. Pentru că și noi, în momentul  în care deschidem un album de fotografie, ne întoarcem în acest trecut al nostru, un trecut al copilăriei, un trecut al adolescenței, un trecut al etapei în care ne-am maturizat. Și acest studiu, această casă-memorie, la final îți dai seama că, de fapt, tot spectacolul este o fotografie, o amintire a familiei care a făcut o fotografie. Iar legat de sunet, sigur că am construit împreună cu Romeo Ioan, care este și actor la Teatrul Național din Timișoara, un univers sonor care se bazează pe dezarmonii, pe sunete care creează o atmosferă, uneori apăsătoare acestei dimensiuni care, de cele mai multe ori, nu e melodică, sunt niște sonorități stranii, așa cum este și textul, de altfel.

Cristina Oprea: Ce mesaj transmis publicului și ce așteptări ai din partea lui?
Mihaela Panainte: În primul rând mi-am transmis mie un mesaj care sper să fie valabil pentru toți spectatorii care vin la acest spectacol ,,Lungul drumului zilei către noapte”, că avem această șansă de a corecta anumite lucruri pe care le-am trăit în familiile noastre și că în orice moment ne putem întoarce în trecut, chiar dacă oamenii din viața noastră nu mai există, cum ar fi bunicii noștri sau străbunicii noștri sau chiar părinții noștri, oameni pe care i-am pierdut. Eu cred că e foarte important să avem această conștientizare și de sigur să punem în practică această temă a iertării. Pentru că sunt convinsă că fiecare dintre noi avem anumite lucruri, avem anumite fisuri emoționale care sigur că vin din cadrul familiei noastre.

Cristina Oprea: Spre exemplu, dacă te-ai întâlni cu O’Neil, despre ce ai vorbit cu el?
Mihaela Panainte: Dacă m-aș întâlni cu O’Neill, cu siguranță i-aș povesti despre câteva scene din copilărie și despre bunicii mei. În momentul în care am citit textul, foarte mult au fost activate amintiri din copilăria mea în legătură cu bunicii mei. Și da, cred că asta aș vrea să-i povestesc.

Cristina Oprea: Și cum se anumeau bunicii?
Mihaela Panainte: Bunicul meu Vasile și bunica mea Lucia.

Cristina Oprea: Ce frumos! Probabil cândva vei scrie și tu o piesă de teatru despre frumusețea și tensiunea unei familii.
Mihaela Panainte: Cu siguranță la un moment dat poate voi fi inspirată, dar o temă recurentă în spectacolele mele este aceasta tema memoriei. Cred că nu putem trăi în prezent dacă nu suntem conectați la această memorie a trecutului. Și de aceea cred că textul O’Neil are o modernitate și este atât de modern și atât de actual în 2026.

Cristina Oprea: Deci, să ne întoarcem la Cluj. Premiera va fi pe 14 iunie ora 19.00 la Studio Euforium la Teatru Național. Dar mai e un spectacol. Mai este spectacolul din 19. Deci pentru cei care nu reușesc să ajungă la premieră, al doilea spectacol este pe 19 iunie ora 19.00.
Mihaela Panainte: Aaș vrea să spun câteva lucruri despre echipa cu care am lucrat, pentru că nu se pot face spectacole doar de unul singur. Am avut șansa și am șansa să am o distribuție excepțională. Aș putea să enumăr printre actori pe Ovidiu Crișan, un mare actor. Mi-am dorit de cel puțin 20 de ani să lucrăm împreună și acum o să facă Tyron, ceea ce mă bucur foarte mult. Este un actor excepțional. Lucrez împreună cu doamna Irina Wintze, o actriță cu foarte multă experiență și profesor la Facultatea de Teatru. Angelica Nicoară, o actriță extraordinară care va interpreta Mary și care la vârsta de 52 de ani a primit această propunere din partea mea. Mă bucur foarte mult că are această șansă să facă cu adevărat un rol mare, pentru că, consider că rolurile pe care le-a avut au fost de dimensiuni destul de mici și nu au pus în evidență valoarea dumneaei. Și am doi frați, care ei sunt frați și în realitate, dar și în piesă. Radu Dogaru și Ștefan Dogaru, actori tineri, extrem de talentați și e foarte frumos să lucrez cu ei. E prima oară că lucrez cu doi frați și joacă doi frați. Adică se simte această chimie extraordinară, care sigur că-i ajută foarte mult.

Cristina Oprea: Interesantă distribuția și cred că abia așteaptă publicul să fie prezent la premieră și la spectacolul de după. Dar bănuiesc că se va juca și în stagiunea următoare a Teatrului Național din Cluj.
Mihaela Pananinte: Da, și în stagiunea următoare și aș dori să mai spun că, pe lângă scenograful Cristian Rusu, un scenograf foarte talentat și pictor de asemenea, am colaborat foarte bine cu dumnealui, costumele și asistența de scenografie au fost semnate de Felicia Ștefan, o tânără foarte talentată și m-am bucurat de această descoperire. Este nouă angajată la Teatrul Național și sunt convinsă că va face lucruri extraordinare. Pe partea de sound design, Romeo Ioan. Si cu Romeo Ioan am lucrat la mai multe spectacole, ne cunoaștem foarte bine universul în care lucrăm, deci nu e simplu, e plăcut și creativ să lucrăm împreună. Mă bucur că lucrez la un astfel de text monumental care m-a făcut să îmi dau seama de valoarea textelor clasice, care, sigur că necesită o anumită readaptare, mă refer la dimensiunea textului, pentru că el în sine, ca text, este, așa cum spuneam, are o dimensiune a modernului așa cum rar unori întâlnești chiar și în textele contemporane.

Cristina Oprea: Cum crezi că va fi primit spectacolul?
Mihaela Panainte: Spectacolul nu este un spectacol în care te poți relaxa și poți spune după spectacol că a fost ușor. E o formă de purificare și de coborâre în adânc, dar sunt convinsă că cei care vor veni la acest spectacol vor avea propriile lor întrebări despre familia în care trăiesc.

Cristina Oprea: Eu mă bucur că pui în scenă acest spectacol și că, deși e vară, tu nu ai liniște, nu ai vacanță, vii cu lucruri extraordinar de noi. Dar tu nu numai acum, la Cluj, ai făcut și faci spectacolul acesta, tu vii de la București unde ai montat niște spectacole, poți să ne spui?
Mihaela Panainte: Da, la București am montat Colonia Penitenciară cu Valentin Teodosiu, Claudiu Bleonț, Romeo Ioan, Denisa Michesz, Gabriela Marin, un spectacol pe care l-am jucat timp de trei ani de zile în București. Sigur am montat la Teatrul Evresc din București ,,Rude pierdute”, un spectacol care se joacă de trei ani de zile și aproape la fiecare spectacol e sold out. Sper că în această iarnă să montez ,,Boema” la Opera din Ruse, după un text ca și ,,Lungul drumului a zilei către noapte”. Îmi va face plăcere să mă întorc la operă. 

Cristina Oprea: Trebuie amintit faptul că tu ești regizor de opera în primul rând.
 Mihaela Panainte: Sunt regizor de operă și teatru.
Pentru mine nu fac diferența foarte mare atunci când lucrez pe muzică sau pe text. Știu că de fiecare dată când lucrez la o piesă de teatru, textul pentru mine reprezintă o partitură muzicală, iar când lucrez la opera, libretul reprezintă un text de teatru.

Cristina Oprea: Ce frumos! Eu îți mulțumesc mult, Mihaela. Te-aș întreba ce-ți dorește acum în 2026, în afară de montarea celor două spectacole. Ce-și dorește femeia, Mihaela, până la urmă? Ești un creator extraordinar, dar ești și om.
Mihaela Panainte: Mi- aș dori să am o perioadă, după acest spectacol , de linște, de pace, de introspecție, să am timp să citesc, să mă plimb în muzee, să mă încarc, să călătoresc, pentru că un astfel de text te consumă foarte tare și eu am semnat și dramatizarea la acest spectacol. Deci m-am apucat să lucrez la acest spectacol de acum 8 luni de zile. Deci pot spune că aproape 9 luni de zile am trăit în lungul drumului a zilei către noapte. Mi-ar plăcea ca după premieră să pot trăi în viața mea, nu în textul lui O`Neil. 

Pentru iubitorii de teatru o invitație la acest spectacol unde tema principal este tema iertării, după cum spunea regizoarea Mihaela Panainte.