Ia românească reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri identitare ale culturii române. Dincolo de valoarea sa vestimentară, ea exprimă memoria satului românesc, creativitatea femeilor care au cusut-o de-a lungul generațiilor și continuitatea unei tradiții care a traversat secole. În ultimii ani însă, utilizarea iei în cadrul manifestațiilor și campaniilor organizate de diverse formațiuni politice cu discurs extremist sau ultranaționalist a generat o dezbatere amplă privind riscul compromiterii simbolice a acestui element de patrimoniu cultural.

Istoria oferă numeroase exemple în care simboluri culturale, religioase sau naționale au fost preluate de mișcări politice pentru a-și legitima mesajele. În asemenea situații, obiectele respective încetează să mai fie percepute exclusiv prin semnificația lor originară și ajung să fie asociate cu o anumită ideologie.

În cazul iei, fenomenul s-a manifestat prin apariția acesteia la mitinguri politice, marșuri cu caracter naționalist și evenimente în care simbolurile tradiționale au fost utilizate pentru a transmite mesaje identitare radicale. Astfel, un obiect aparținând patrimoniului cultural comun a început să fie perceput, de către o parte a societății, ca un semn al unei anumite orientări politice.
Această asociere este problematică deoarece ia nu aparține niciunui partid și niciunei doctrine. Ea este un bun cultural colectiv, rezultat al contribuției tuturor regiunilor istorice ale României și al diversității culturale existente în spațiul românesc.

Un fenomen observat în spațiul public și în mediile sociale este reticența unor femei de a mai purta ia în anumite contexte. Motivele invocate nu țin de pierderea interesului pentru tradiție, ci de teama de a nu fi asociate cu anumite curente politice.
Numeroase femei au afirmat că se simt stânjenite să poarte ia la evenimente urbane, în mediul profesional sau în călătorii externe, deoarece există riscul ca alegerea vestimentară să fie interpretată ca o adeziune la discursuri naționaliste ori extremiste. Pentru acestea, ia a devenit victima unei confuzii între identitatea culturală și identitatea politică.

Este o situație paradoxală. Un simbol care ar trebui să unească ajunge să creeze rezerve și suspiciuni. În loc să fie privită ca expresie a patrimoniului cultural, ia riscă să fie citită printr-o grilă ideologică.
Cea mai gravă consecință a acestei instrumentalizări este ceea ce sociologii numesc „confiscarea simbolică”. Atunci când un grup politic monopolizează un simbol cultural, publicul începe să identifice acel simbol cu grupul respectiv.
Un fenomen similar s-a produs în diferite țări europene, unde anumite simboluri naționale au fost revendicate de formațiuni radicale, determinând o parte a populației să se distanțeze de ele. În astfel de situații, patrimoniul cultural încetează să mai funcționeze ca element de coeziune socială și devine un marker al polarizării.
În cazul României, riscul este cu atât mai mare cu cât ia a fost recunoscută la nivel internațional ca expresie a patrimoniului cultural și a devenit un ambasador al identității românești în lume. Asocierea ei cu discursuri exclusiviste poate afecta tocmai această funcție de reprezentare universală.

Patrimoniul cultural nu poate fi proprietatea unei ideologii. Ia este purtată de oameni cu opinii politice diferite, de la conservatori la progresiști, de la credincioși la necredincioși, de la locuitorii satelor la cei ai marilor orașe.
În mod ideal, simbolurile culturale ar trebui să rămână spații de întâlnire și dialog, nu instrumente de delimitare ideologică. Folosirea lor în scop propagandistic riscă să diminueze valoarea lor integratoare și să provoace reacții de respingere tocmai din partea celor care le apreciază cel mai mult.
Responsabilitatea revine atât actorilor politici, cât și instituțiilor culturale. Primii ar trebui să evite monopolizarea simbolurilor naționale, iar celelalte să promoveze constant caracterul plural și incluziv al patrimoniului românesc.

Faptul că unele femei declară astăzi că le este jenă să poarte ia din cauza asocierii sale cu anumite mișcări extremiste reprezintă un semnal de alarmă culturală. Nu ia este problema, ci încercarea de a o transforma într-un instrument de legitimare politică. Un simbol care a supraviețuit războaielor, regimurilor politice și transformărilor sociale merită să rămână ceea ce a fost dintotdeauna: expresia creativității, demnității și identității culturale a poporului român.
Recuperarea sensului autentic al iei presupune reafirmarea caracterului ei universal și refuzul oricărei tentative de confiscare ideologică. Numai astfel ea va putea continua să fie purtată cu mândrie, nu cu reținere, de toate generațiile de români.

Al.Florin Țene