Pe cerul mult și veșnic
Strălucește-o mândră stea
În drumul ei cel pustnic
Urzită-i soarta multora 

Lumina sa, tot cade
Pe lumi ce-s trecătoare
Lumina sa mai arde
Din clipele neiertătoare 

Luceafăr crud și călător
Prin ale nopților uzanță
Blestemul său nemuritor
Uitat în anii lui de viață 

Pe oceanul plin de stele
Legământul lui plutește
Alergând ori stând cu ele
Prin tăcere mult iubește 

În sufletul său, negru
Din noaptea rea sălcie
Rămâne prea integru
Supus în lunga sa vecie 

O lume mică și albastră
Tainic pitită printre nori
S-arată pașnică și castă
În clipe rare, pline de fiori 

E crudă și sinistră clipă
Fierbinte, jalnică și grea
Un vis cu amintiri ce țipă
Coșmar-n suflet ce-ar cădea 

Clepsidra greu se scurge
Multe destine se topesc
Luceafărul mereu fuge
Pe drumul său ceresc 

Privește lung în noapte
De drumul său,  uitând
O lume auzită-n șoapte
Și amintiri stârnind

În trupul din gândirea sa
Se tot frământă, iar ceva
O clipa dulce de iubire
Prea răscolită-i undeva 

Speranță, galbenă, avidă
Misterul inhibat prin ea
Rula mereu aevea-n pândă
Cortina trasă cu  perdea 

Pornește greu spre lume
Cu pașii grei și dureroși
Va căuta un singur nume
Mereu cu ochii cei frumoși 

A Cătălinei vagă soartă
Ce-n mii de ani, uitată
Râvnește, iar, s-o vadă
Să vadă o mândră fată 

Fiind din haos a lui iubire
Prin simțul ei întunecat
Se varsă multă amăgire
În visul ce-i deja uitat 

Se simte magic timpul
Ce pentru el a înțepenit
Iar restul lumii-i scopul
Și, undeva-i, ușor grăbit 

-Te uită, mă cobor la tine
La vocile ce tot  mă strigă
Eu știu că nu-mi este bine
Dorind tot  focul să învingă 

Coboară-ncet spre lume
Oceanul încă spumega
Să caute frumosul nume
Căci viața toată tremura 

Scotocind a sa privire
Acea lume necuprinsă
Simte-un colț pe o trăire
Din scânteia ne-aprinsă  

Un castel mic și proscris
Cu trei turnuri demolate
Căzute pe-un câmp deschis
Mai ascund,  trăiri uitate 

Un morman uitat de pietre
Parcă-i geamul cu pervaz
Ce uneau inimi de  zestre
Azi, al morților macaz 

Sub o piatră veche ștearsă
Verde și cuprinsă de lichea
Iarba verde, foarte deasă
Îi ascunde acum, ceva 

Poate fi cumva iubirea
Dulce fir ce-i rupt din ață
Poate fi și despărțirea
Cruntă ca o fortăreață 

Resemnat într-o tăcere
Îndemnarea-i  așteptând
Se mărește a sa durere
Ochi-n lacrimi înotând 

Să îi sape tot mormântul
S-o găsească printre luturi
Îl reneagă  legământul
El e  tot și e de-a pururi 

Neagra țarină îi spartă
Un schelet cu ochi căzuți
E al Cătălinei, tristă soartă
Ce de secole-s  pierduți  

Din trupul fin, ce este lut
Doar oase multe și ulcele
Frumos a fost de la-nceput
Acum, putreziciune și durere 

Luceafărul ce arde, țipă
E întuneric, suferința sa
Mai plânge doar o clipă
La rana ce se închidea 

Având o  inimă prea frântă
Și-un capăt iar de drum
Durerea greu și-o împlântă
Speranța sa, ce este scrum 

E omul învelit de-o clipă
Când derulează viața sa
Această lume-i tare mică
Sa săturat și n-o mai vrea  

Spre ceruri greu privește
Fugind spre multe depărtări
Lumini și astre, îl dorește
Și-l vreau-n veșnice chemări 

Privește scump la lună
De vreme ce ea-l dorea
O lume-a lor acum comună
Îi împlinise Karma grea  

Și se ridică iar din greu
Spre lumea sa cerească
Va ști a străluci mereu
Pe drum  să nu oprească 

Zboară mereu pe drumul
Din noaptea ce e lungă
Dragostea veche este fumul
Ce  vrea să îl distrugă

Va străluci Luceafărul
Mai trainic și mai bun
El va iubi doar luna
De pe inelul lui Saturn 

E dragostea lor veșnică
Prin ghețuri e purtată
O stare dalbă,  pașnică
De multe secole sudată  

Tot Universul nu mai vrea
O dragoste prea efemeră
Între un om și înc-o stea
Mereu și veșnic frontieră 

În noaptea lungă, veșnic rece
Dar fără stele și lumini
Luceafărul, mai poate trece
Privind pe noi, ca la străini 

O dragoste ce se înfrățește
Unind și ape printre munți
Tot ea apoi împotmolește
În  lumi bizare,slabe punți 

,,Dintr-o clipită vrută
Și-un bob micuț de lut
Frumosul drag  se uită
Prin rolurile de-nceput”