​Se spune că demult, în nopți cu lună,
Zânele pe câmp se coborau,
Și-n hore line, blânde, se adunau,
Să împletească-o tainică cunună.

​Dar într-un an, s-a stins lumina de pe cer
Și zânele, de frică, au fugit,
Lăsând pe câmp, sub cerul nesfârșit,
Doar zdrențe de lumină și mister…

​Pământul, plin de dor și de mirare,
A prins în iarbă aurul căzut,
Și-n Sânziene, mândre, l-a crescut,
Să lumineze noaptea pe cărare…

​De-atunci, când vine noaptea lor cea mare,
Noi strângem flori ce poartă har și dor,
Să fim și noi părtași la zborul lor,
Sub vraja ce ne-aduce sărbătoare.