• Aveam doar câțiva ani și o praștie ușoară, 
• Iar lumea-mi părea cât cerul fără prag , 
• Am aruncat cu praștia, asa-ntrodoară , 
• Nimerind vrăbiuța, un suflet sfânt și drag…
• Vrăbiuța căzu în iarbă cu aripa frântă-n două,
• Mama ingenunchiata i a pus un pansament,
• O mângâia pe aripa de înger scăldata-n stropi de rouă ,
• Spunând o rugăciune cu glasul ei clement.
• Spre seară,vrăbiuța, a zburat pe streașina bătrână,
• Și își căuta cuibul in cerul cel senin,
• Dar și-a-nchis lumina sub aripa cea bună,
• Lăsând în pieptul nostru un clopot de suspin…
• Au nins pe mine anii, mi-e tâmpla numai iarnă ,
• Dar pasărea aceea rămâne-n neuitare,
• In fiecare vrabie o văd cum se întoarnă 
• și mi cere fără vorbe sa i cer și acum iertare…
• Acuma, stând pe balcon in asfințire ,
• Ii spun soției povestea cu glasul obosit,
• Ea tace și-mi cuprinde bătrâna mea simțire,
• Iar vrăbiuța- mi cântă și acum in infinit…
• Și dacă Domnul Lumii  m-ar întreba vreodată,
• – Ce vrei să iei cu tine din tot ce ai adunat?
• As spune : „doar iertarea acelei vieți curate,
• Pe care, fără vrere, eu viața i -am curmat” 

Al.Florin Tene