Trăim vremuri în care dialogul autentic pare a se rări, iar actul cultural și respectul pentru acesta sunt adesea împinse spre marginea preocupărilor publice. Întâlnirea cu Mircea Dinescu la Cetate, pregătită cu grijă de nepotul meu Victor, a avut pentru mine semnificația unei întoarceri la esențial. A fost o întâlnire cu un poet important al literaturii române contemporane. A fost întâlnirea cu un martor al istoriei recente, cu un spirit liber și incomod pentru unii, care continuă să privească lucid realitatea românească.

Am ajuns într-o zi toridă, într-un loc prietenos, romantic și mereu primitor. Aici, între Dunăre, istorie și memorie, am avut privilegiul unei discuții ample despre România de ieri și de astăzi. Am primit autografe pe două volume aflate la distanță de peste trei decenii unul de altul, Moartea citește ziarul (1990) și E-obositor să iubești pe nimeni (2024), două repere care ilustrează continuitatea unei conștiințe poetice preocupate de destinul individului și al comunității.

Conversația noastră a gravitat în jurul unor teme care ar trebui să preocupe orice societate responsabilă: grija față de patrimoniul cultural, respectul pentru obârșie, conservarea identității naționale și întărirea legăturilor dintre comunitățile românești. În fond, toate acestea definesc ceea ce am putea numi „omul cetății”, acel cetățean care nu trăiește doar pentru sine, ci și pentru memoria și viitorul comunității din care face parte.

În societatea contemporană, cultura reprezintă mult mai mult decât suma operelor literare, artistice sau a monumentelor istorice. Ea constituie fundamentul prin care o comunitate își înțelege trecutul, își definește valorile prezentului și își proiectează viitorul. Într-o lume dominată de viteza informației, de tehnologii care uniformizează comportamente și de tendințe globale care estompează particularitățile locale, cultura rămâne cel mai puternic instrument de păstrare a identității și de consolidare a coeziunii sociale. O societate care investește în cultură investește, de fapt, în educație, în spirit critic, în dialog și în capacitatea cetățenilor de a distinge între valoare și impostură. De aceea, grija față de cultură nu trebuie privită ca o obligație secundară a autorităților, ci ca o condiție esențială pentru sănătatea morală și intelectuală a națiunii.

Victor parcă îmi citise gândurile și a deschis, pe rând, cele două cărți și ne-a recitit câte un poem, luate aproape la întâmplare, Revelația evadatului și Treziți-vă funcționari ai fricii!
Poemul Revelația evadatului, publicat într-o perioadă în care România încerca să iasă din umbrele dictaturii, exprimă drama unei țări încercate și obosite. Imaginea unei „țări tunse chilug”, asociată detenției și singurătății, vorbește despre rănile istoriei și despre costul uman al represiunii. Totuși, dincolo de disperare, poezia păstrează energia supraviețuirii. Eroul liric declară că se va salva „prin râs sau prin minciună”, sugerând extraordinara capacitate a românului de a rezista în fața absurdului. Este vocea unei generații care a învățat să supraviețuiască fără să renunțe complet la speranță.
La rândul său, poemul Treziți-vă funcționari ai fricii! aduce în actualitate aceeași vocație critică a poetului. De această dată, ținta nu mai este dictatura explicită, ci conformismul, comoditatea și resemnarea. Ironia mușcătoare, imaginile grotesc-absurde și satira socială devin instrumente ale unei treziri necesare. Mesajul pare limpede: o societate care se mulțumește cu aparențele și acceptă frica drept mod de viață sfârșește prin a-și pierde libertatea interioară.

În discuția noastră, aceste teme au revenit firesc. Vorbind despre cultură și patrimoniu, Mircea Dinescu ne-a vorbit despre zestrea culturală pe care o moștenim, imobile de patrimoniu, muzee sau cărți și despre ceea ce însemană memoria culturală a unui popor. O comunitate care își uită trecutul ajunge să-și piardă reperele. O țară care își tratează cultura drept un accesoriu de protocol riscă să devină străină de propria identitate. Astăzi, când presiunea globalizării și a uniformizării culturale este mai puternică decât oricând, apărarea identității este necesară și importantă și înseamnă integrare și cunoaștere de sine. Înseamnă respect pentru limba română, pentru valorile locale, pentru patrimoniul construit și spiritual, pentru oamenii care au contribuit la devenirea noastră istorică. Înseamnă, de asemenea, cultivarea solidarității dintre românii aflați de o parte și de alta a granițelor.

Întâlnirea cu Mircea Dinescu la Cetate și recitirea celor două poeme au, ele însăși, valoarea unui fapt cultural. O faptă de cultură care a conturat un dialog despre libertate, memorie, identitate, responsabilitate civică și destinul culturii române într-o epocă a indiferenței și a confuziei valorilor.
Poate că aceasta este și lecția cea mai importantă pe care o transmite opera și atitudinea publică a lui Mircea Dinescu: omul cetății nu poate rămâne indiferent. El trebuie să fie prezent, să întrebe, să critice, să apere și să construiască. Cultura nu este un lux, ci o formă de supraviețuire colectivă!

Plecând de la Cetate, am avut sentimentul că dialogul cu poetul mi-a consolidat convingerile mele și e un exemplu asumat de Victor, pentru că a fost o atitudine despre trecut și prezent, cât și despre viitor; despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi, că trebuie să ne îndepărtăm de a deveni funcționari ai fricii și administratori ai uitării, ci păstrători ai memoriei și ai demnității unei comunități care încă își caută, cu încăpățânare, drumul.
*
La Cetate, nu departe de Izvoare, 26 iulie 2026  va rămâne pentru mine nu doar data unei întâlniri memorabile cu Mircea Dinescu, ci și prilejul unei reflecții necesare asupra rostului culturii și asupra datoriei de a rămâne oameni ai cetății.

Mulțumesc, Victore!

Ion Istrate
31 Iulie 2026

 *
Revalația evadatului

Țara mea tunsă chilug
sora mea de detenție și singurătate
trage octombrie la cîntar
și hainele mele par
miriştile tale vărgate.

Cu varul stins al feței chinuite
spoiră magaziile. Golanii
din craniul tău fac zaruri măsluite.
Ce-am de pierdut ? Doar anii, numai anii…

O, sfişiat de sud
mîncat de nord
și digerat pînă-n străbuni de pustă
o să dispar ridicol ca un lord
sub fustele tigăncilor, sub fustă…

Erou ba cabotin ba mohorit
mã voi salva prin rîs sau prin minciună

Treziți-vă funcționari ai fricii!

Păzea că cimitirul sare gardul
și vine pitulat ca leopardul
pe urma noastră să ne lingă-n freză,
lătrat de o cometă mic burgheză
din cartierul de beton și smoală
ce-i face o concurență neloială
cu șirul de cavouri suprapuse
unde-mpărțim, galanți, aceeași tuse,
același dute-vino pîn’ la ghenă,
ca Iona, chiriași într-o balenă
care c-un pîrț ne zvîrle din servicii.
Treziți-vă funcționari ai fricii,
adepți ai iluzoriei Elveții
care-n Balcani cultivă gîlci și frecții!
Hai nu mai cochetați cu lumea asta,
lăsați-vă copiii și nevasta,
că dincolo de cruci și de cavouri
sunt mici intrări secrete în tripouri,
unde serafi castrați și dame grase
ne-mbie la şeptic și babaroase,
la alba-neagra și la păcănele,
popor cu șapte rînduri de măsele!

Foto, adhoc: