În sânul firii, fără de hotar,
Dormea tăcerea-n veșnic legământ;
Nici cer, nici timp, nici vis măcar,
Ci doar neantul fără de cuvânt.

Se-ntreabă omul, veac după veac,
Ce s-a ivit întâi din infinit:
Lumina vie, cu al ei veșnic leac,
Ori întunericul fără sfârșit?

Dar poate noaptea n-a fost nicicând
Decât un dor de zori nerostit;
Iar raza s-a născut tremurând
Din visul umbrei neîmplinit.

Căci unde umbra n-ar fi vegheat,
Lumina n-ar avea măsură;
Și nici un astru n-ar fi aflat
Că focul lui învinge zgură.

Întunericul poartă-n sine, tainic,
Sămânța zilei ce va veni;
Iar ziua, în destin statornic,
Își poartă seara spre-a muri.

Sunt frați ai veșniciei, poate,
Cu pași opuși pe-același drum;
Unul deschide larg cetate,
Celălalt o închide-n fum.

Din lupta lor se naște firea,
Pământ și stele, cer și val;
Ei scriu în veci alcătuirea
Acestui nesfârșit ritual.

Iar omul caută răspunsul sfânt,
Cu mintea prinsă între sori;
Dar taina nu încape-n cuvânt,
Ci doar în lacrima din zori.

Poate lumina este doar
Chipul văzut al unui gând;
Iar umbra, templu secular,
În care timpul stă vibrând.

De-aceea las întrebarea vie,
Ca steaua-n miezul unui vis:
Au fost deodată, pe vecie,
Când Dumnezeu le-a dat un scris.

Al.Florin Țene