ÎNTRE ALBASTRU ȘI UMBRĂ… REALITATEA
Cronică a romanului „Două flori albastre într-un zarzăr”, al autoarei Angelica Manole, Editura PIM, 2026

Când vorbești despre cartea unei prietene, nu se impune o abordare mai puțin exigentă a operei în sine, ci mai degrabă grija ca alții să nu considere că ai abdicat de la principiul corectitudinii, în favoarea prieteniei. Pe doamna Angelica Manole am cunoscut-o la Iași, în urmă cu câțiva ani, când mi-a făcut surpriza de a se prezenta la evenimentul de lansare a volumului meu de versuri intitulat „În lumină”, un titlu de carte, aș spune eu, parcă predestinat întâlnirii cu toți purtătorii de lumină care m-au onorat cu prezența la acel eveniment. Ne-am împrietenit pe parcurs și am devenit colege în administrarea cenaclului literar artistic Simfonia Cuvintelor și în Liga Scriitorilor Români, la Filiala Iași.

Cei care o cunoașteți, știți că avem în fața noastră un om integru, un om respectat și iubit, în al cărui suflet încape o nețărmurită bunătate, și tot acolo încap generații întregi de copii cărora le-a îndrumat primii pași pe calea cunoașterii. Însă, referitor la femeia Angelica Manole, presupun că puțini dintre cei de față cunosc lucrurile care apar ca o mărturie zguduitoare în cartea supusă atenției noastre astăzi: „Două flori albastre într-un zarzăr”.

Aș spune mai întâi că aceasta e o carte care cu greu ar putea fi povestită; ea doar se cere a fi citită. Și cu toate că limbajul folosit este accesibil tuturor, va fi înțeleasă pe deplin numai de către persoanele care au trecut prin experiențe similare celor expuse în aceste pagini, și cele care au o percepție corectă și nediscriminatorie a fenomenului reprezentat de violența împotriva femeii și asupra gravității faptelor aici prezentate.
După un asemenea titlu poetic și simbolic în același timp, care transmite neobișnuitul sau chiar imposibilul – dacă luăm în considerare faptul că florile albastre nu sunt caracteristice zarzărului – primul paragraf al romanului începe aproape ca o cădere în gol de la înălțimea visării, sau ca un brusc derapaj către cealaltă extremă, cea a unor afirmații concludente, bazate pe realitatea dureroasă și tristă a vieții personajului principal: „Ana merge încet spre casă. Știe că nu-i va fi bine…”
Această introducere e în antiteză cu imaginea florilor albastre care transmit ideea de seninătate și pot simboliza infinitul, încrederea, dar și visarea, chiar dacă aici este o metaforă care se referă la cei doi fii ai protagonistei; doi gemeni care urmau să se nască. Trecerea atât de bruscă de la insolitul culorii albastre într-un zarzăr, la conceptul de deznădejde combinată cu resemnare, din frazele introductive, reprezintă însăși conținutul acestui roman: traseul dintre vis și trezirea la realitate, prin conștientizarea rolului de victimă aflată mereu în pericol, atâta timp cât se află în preajma celui care ar trebui să-i fie sprijin și tovarăș de viață.
Toată povestea de violență care urmează, și care descrie cu lux de amănunte o lungă perioadă din viața eroinei cu numele Ana, ar încăpea – sau mai bine zis, acolo ar fi locul ei – între aceste două concepte expuse astfel: primul, în titlu; al doilea, în primele fraze introductive; considerate ambele drept limite opuse ale trăirilor Anei: conceptul libertății de visare, reprezentat prin florile albastre, și cel al acceptării unui trai în captivitate: „Ana știe că nu-i va fi bine” și totuși, ea „merge încet spre casă”…
De aici și ideea de jertfire, care apare în roman și care e legată bineînțeles, și de numele predestinat al protagonistei Ana, simbol al jertfei pe altarul creației, în scopul durabilității. În acest caz, pentru menținerea, cel puțin a ideii de familie și a unor aparențe care erau pe placul societății și care, din păcate, încă mai sunt agreate și astăzi. Această introducere în tema romanului poate fi privită și ca o concluzie a întregii narațiuni, exceptând nota de speranță ivită la final, odată cu recăpătarea libertății.

Cu toții știm că violența domestică e un fenomen larg răspândit și reprezintă o problematică de maximă actualitate în contextul societății contemporane. Ea afectează femeile indiferent de vârstă, condiție socială, rasă ori nivel de educație. De asemenea, știm că violența în familie, ca și în alte medii, constituie un act ilegal, dar în societatea noastră încă mai persistă o cutumă a acceptării ei. 

Așa cum reiese și din paginile acestui roman-mărturie, în relațiile toxice de acest gen există un ciclu de abuz în timpul căruia tensiunile cresc și se comit acte de violență (unele, de o brutalitate disproporționată și de neînțeles între doi oameni care se presupune că au luat împreună decizia de a forma o familie și poate chiar s-au iubit), apoi urmează o perioadă de reconciliere și calm aparent. După această etapă, violența reapare, adesea chiar sporind în intensitate, ca și cum în pauza aceea de pace înșelătoare n-ar fi făcut altceva decât să se hrănească cu ură, să crească și să aștepte o nouă izbucnire.
Victimele violenței în familie sunt prinse în situații dramatice, prin izolare, putere și control; prin legătura cu agresorul, lipsa de resurse financiare, ori prin frică sau rușine. În general, violența din relația de cuplu implică multe aspecte cu grave urmări asupra victimei, iar consecințele suferite de aceasta se păstrează pe o perioadă îndelungată, în unele cazuri, pe parcursul întregii vieți, reprezentând sechele greu de suportat, de ordin fizic sau psihic. Din fericire, eroina acestei cărți, fiind o femeie puternică și cu o credință nestrămutată în ajutorul divin, a reușit până la urmă să rupă lanțul relației dăunătoare în care era prinsă. Ana a avut mereu în gând motivația creșterii și educării celor patru copii, uneori chiar în dezacord cu integritatea sa fizică, pusă în pericol de către cel care o maltrata și care era tatăl copiilor săi. Din păcate, etapa aceea din viață a marcat-o pentru totdeauna cu pecetea neîncrederii și a prudenței față de persoanele de sex masculin, față de tot ce înseamnă relație sentimentală sau apropiere intimă. Aici, în gândul meu, imaginea autoarei (pe care o cunosc atât încât să pot afirma acest lucru) se suprapune celei a protagonistei romanului.

Lupta unei victime a violenței domestice pentru a se apăra împotriva agresiunilor partenerului de viață e una crâncenă și nu întotdeauna aduce rezultatul dorit. Violența psihologică slăbește rezistența emoțională și psihică a victimei. Acest tip de violență se exercită prin amenințări permanente, expresii degradante sau umilitoare, șantaj, afișare ostentativă de arme (în cazul Anei, printre altele, un cuțit de bucătărie pe care agresorul îl înfigea în masă sau în pereți, ori chiar i-l punea la gât), supraveghere, urmărire pe stradă sau la locul de muncă și o mulțime de alte acte reprobabile.

În ce privește violența fizică, de care m-am „lovit” din plin citind acest roman, ea implică vătămarea corporală. Ca urmare a acestui lucru, există victime ale violenței care nu se vor elibera niciodată de sentimentul de teamă, nici măcar atunci când agresorul a părăsit această lume.
Vor tresări la orice cuvânt spus pe un ton ridicat; vor întoarce privirea la auzul unui pas grăbit; vor da instinctiv înapoi chiar și în fața unui gest care s-ar vrea de mângâiere, punându-i la îndoială intenția; iar mai târziu nu vor avea încredere nici în cea mai sinceră declarație de dragoste care le-ar putea fi adresată.

Desigur, pe dinafară, totul poate părea în regulă. La fel cum Ana din paginile acestei cărți putea să zâmbească atunci când o saluta cineva pe stradă, putea să râdă la gluma spusă de un coleg în cancelarie, sau a vreunui vecin care și-ar fi putut închipui că ea a ieșit desculță în zăpadă pentru că nu mai putea de bine și îi venea să zburde, nebănuind că așa o dăduse afară din casă soțul care o maltrata.
Dumnezeu îi pusese Anei lumină pe chip, dar ce se întâmpla în realitate în adâncul ființei sale? Ana putea să pășească pe drum cu fruntea sus, ca o regină. Ana putea să-și lase pletele în vânt și, de dragul copiilor săi, să râdă la soare pentru câteva clipe, poate chiar pentru câteva zile.
În umbra celor două „flori albastre” care erau băieții ei gemeni, sau în spatele îmbrățișării celor două fete ale sale, martore neputincioase la scenele de violență, Ana putea ascunde într-un colțișor al minții, măcar pentru un moment, imaginea cuțitului înfipt în masă.
Se scutura de greutatea insultelor și, ca prin farmec, atunci când zâmbea, îi dispăreau de pe chip până și urmele loviturilor primite cu atâta… „generozitate”, din partea soțului violent.
Ana era o femeie frumoasă, dar nu mai era întreagă pe dinăuntru. Nicio privire nu ajungea acolo de unde lumina fugise încă de la prima frângere, odată cu întâiul pas al deznădejdii către inima sa. Acolo, nu mai încăpea nici măcar amăgirea unei împăcări cu agresorul, chiar dacă ea o adopta aparent, îmbrățișând o falsă idee de familie, de dragul de a le oferi copiilor imaginea înșelătoare a ceea ce de fapt nu mai exista de mult.
Zidirea Anei începuse din interior. Ea însăși împietrea odată cu acea zidire. Încet-încet era înăbușit orice strigăt dinlăuntrul său. Momentul eliberării, de la finalul narațiunii, va găsi o Ană cu sufletul uitat în piatră, acolo unde numai dragostea copiilor săi mai știa cum să ajungă.
Ne întrebăm, desigur: cine e Ana din această poveste? Pe cine reprezintă acest personaj? Răspunsul e cât se poate de simplu: Ana poate fi oricare dintre femei. Pot fi eu, poți fi tu, poate fi însăși autoarea, sau oricare altă femeie căreia i-a fost inoculată sau impusă ideea de jertfire, în baza unor concepte mai mult sau mai puțin valide.
Cât despre zidiri, ele vor exista mereu, dar să nu uităm niciodată acest lucru demonstrat cu lacrimi și răni nevindecate în timp: zidirile care încep din interior vor fi întotdeauna mute. Din glasul care a strigat cândva între ele, va rămâne doar o părere. Numai trăinicia lor nu va fi nicicând o iluzie.

Îi mulțumim autoarei pentru încrederea cu care și-a așternut sufletul sub ochii noștri, ca într-un proces de vindecare!

Ana VĂCĂRAȘU,
poetă și prozatoare, membră în LSR (Filiala Iași).