Născut în satul Codreni din Republica Moldova, la graniță cu localitatea lui Alexei Mateevici, cel care a dat naștere imnului ,,Limba noastră”,  Nicolae Dabija a văzut lumina zilei la 15 iulie 1948. El avea să devină ,,unul dintre pomii fructiferi ai poeziei românești, a înflăcăratei chemări de a face din ea brățara de aur a semințelor mirabile”. Opera sa literară cuprinde peste 75 de volume  de poezie, proză (romane și nuvele ), studii documentare, publicistică, meditații, eseuri și literatură pentru copii, fiind distins cu zeci de premii naționale și internaționale din partea celor mai prestigioase foruri culturale. 

            Debutează în 1965 cu un ciclu de poezii publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei”. Primul său volum de versuri apare în 1975, având un titlu sugestiv Ochiul al treilea, titlu care se va extinde asupra întregii generaţii de scriitori ai anilor ’70. Ulterior publică culegerile de versuri: Apă neîncepută (1980), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămaşă (1989), Dreptul la eroare (1993), Lacrima care vede (1994), Oul de piatră (1995), Fotograful de fulgere (1998), Cerul lăuntric (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Aşchii de stele (2002), Doruri interzise (2003), Fulger înrourat (2005), Maraton printre gloanţe (2008), Psalmi de dragoste (2013 ), Poeme alese (2019 ), Mulțumesc pentru că te iubesc (2020). Fiecare titlu conține câte o metaforă parabolică ce trimite spre esența ideatică a acestora.

            Poeziile lui Nicolae Dabija conduc pe  oricare cititor într-o lume, în care se vorbește despre iubire și vise , despre  îngeri și țară, despre istorie și filozofia vieții. El coboară dintr-un mit, pe care îl conturează cu penița înmuiată în călimara sufletului. Nu cred că ar putea exista vreun vorbitor de limba română care să nu vibreze de emoție, citind sau cântând versurile din poemul ,,Baladă ”, acel imn al sacralității și al celor mai prețioase valori umane: ,,Cât trăim pe-acest pământ/Mai avem un lucru sfânt :/O câmpie, un sat natal,/ O clopotniță pe deal./Cât avem o țară sfântă/Și un nai care mai cântă,/Cât părinții vii ne sânt-/Mai există ceva sfânt” ( Din vol.,,Reparatorul de vise”).

          Nicolae Dabija este un elegiac împătimit, un melancolic luminos, cu  mari disponibilități literare. El scrie cu o pană de înger, iar poemele sale nu sunt decât peisaje ale sufletului  – lucrurile sunt văzute cu al treilea ochi, acela care vede nevăzutul : ,, Toate lucrurile făcute cu ochii închiși/le duc la capăt cu el; un corb/bătrân, îl văd tânăr peste caiși/cu ochiul al treilea, care nu-i orb…/De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi -/amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu/lucrurile văzute cu al treilea ochi. (Al treilea ochi ). 

           Tema predominantă cultivată de marele poet este iubirea de țară, de limbă și de neam. Țara mea de dincolo de Prut din acest volum este o poezie simbol al neamului românesc înstrăinat. Poetul se confensează plin de durere, subliniind suferința pricinuită de-a fi obligat să uite de propria patrie și neputința de a-și ascunde dragostea pentru pământul de dincolo de râu :,, Țara mea de dincolo de Prut,/mi s-a dat porunca să te uit,/să te șterg din minte c-un burete,/patria mea pusă la perete./Și, ca-n anii noștri cei mai triști,/iar să mă prefac că nu exiști,/iar să mă prefac că nu pot plânge/și că alta-i ruda mea de sânge./Țara mea de dincolo de Prut,/numai lacrima dacă-ți mai este scut,/ numai dorul te mai apără de rele,/țară tristă-a Pruturilor mele./Mi se-ngăduie și-acum, ca mai-nainte,/să bocesc cu câteva cuvinte./Trec pe stradă, necăjit, și-mi zic :/ Of, mai bine mut- decât peltic ! ” Poezia impresionează prin accentele sale de patriotism și aprofundează drama granițelor artificiale care au încercat, fără succes, să despartă aceeași suflare românească. Tot atât de emoționante sunt și versurile din poezia Dezrădăcinat : ,,Iată-mă cu Nistrul subsuoară/ și străin în propria mea țară./Cerul de pe plopi e tot mai greu/ și-a plecat din el și Dumnezeu ”, sau cele din poezia Bucovina  : Mă doare Bucovina ca o rană/ce nu se mai tămăduie de-un veac,/ și munții ei mă dor ca o dojană :/ munți cine are nu mai e sărac ”.    

            În volumul de versuri  Doruri interzise,  poetul slăvește lucrurile sfinte, își deplânge dorurile, își exprimă meditațiile și emoțiile, cultivând o poezie filozofică, elegiacă și cântă, fiind ,,Rănit de iubire ”  :Nu mă călca pe umbră că mă doare/De mă atingi cu ochiul , prind să țip:/Sunt tot o rană. Sunt pustia care/Plânge spre cer cu lacrimi de nisip./Sunt rana peste care s-a pus sare,/Sunt lacrima ce-mi lunecă pe chip :/Nu mă călca pe umbră că mă doare,/De mă atingi cu ochiul, prind să țip”. Mi-l imaginez pe talentatul Paul Surugiu, zis Fuego, cât de inspirat și emoționant cânta și recita la Chișinău aceste versuri.

             Cerul lăuntric este un volum antologic de poezie și eseuri apărut pentru prima dată în 1998. Cartea reunește creații care explorează teme precum iubirea, spiritualitatea, identitatea națională și sacrul, definind ars poetica a autorului ca o îmbinare între vis, suferință și lumină lăuntrică. Reprezentativă pentru acest volum este poezia ,,Clepsidra” scrisă sub forma acestui instrument de măsurare a timpului : Vroiam să dobor secunda cu o săgeată/Vroiam să măsor cu o iubire vecia/ Mult prea multă –mi părea Poezia./Și a mea îmi era lumea toată…/ Iarba creștea sub pașii mei,/Teii scoteau flori pe ram/de mă gândeam la ei/ atunci când iubeam,/ ce tânăr/eram/O !/ eram/ Ce/ tânăr/atunci când iubeam”.

          Nicolae Dabija își exprimă  crezul poetic într-un ,,Eseu”: „să scrii poeziile… / punând în loc de cuvinte, fâşii de soare / iar tu să treci de la cuvânt la cuvânt / ca flacăra de la lumânare la lumânare”. Demn de remarcat este și mesajul său testamentar, care sună impresionant și responsabil pentru urmași: ,,vă las ca moștenire trandafirul/ lumina lui de pace și iubire” (Testament),  trandafirul simbolizând  țara de pe ambele maluri ale Prutului. 

             Personalitate polivalentă, Nicolae Dabija a privit toate faptele prin prisma unității de neam, de limbă, istorie și credință, afirmându-se ca un vizionar al neamului românesc de dincolo de Prut.  La12 martie 2021, poetul a trecut Poarta veșniciei, de unde pare că ne șoptește : ,,Bucuros este sufletul meu,/Ca o biserică în care a intrat Dumnezeu: (Nădăjduiri) 

Mircea Daroși