Putem găsi, firește, un răspuns promt la întrebarea: de ce Nicolae Dabja consacră anume duminicile scrierii poemelor sale inspirate? Știm că scria, fără excepție, tot timpul: acasă, la redacție, pe la ședințe de tot felul, în mașină, pe file de blocnotes, pe coli de format mare, pe șervețele (à la Nichita Stănescu ) sau pe bucăți de ziar.

        Fiind un artist și totodată un trauver (în sensul lui B.P. Hașdeu), scrisul sau scriitura (precum s-a mai spus în noua critică) era, pentru el, un mod de existență, datorită și credinței sale, devenită programatică – adevărat crez estetic – că poetul este scris de cuvinte si nu viceversa.

        Ne vine, ca justificare, și sensul etimologic al vocabulei duminica: de la latinescul domenica, dias = Ziua Domnului. Scrisul, scriitura era, în concepția lui, o religie sui generis, un prilej fericit de a comunica și a se cumineca, a se raporta la Divinitate, căci Heidegger stabilește autoritar că „ctitoria ființei este legată de semnele zeilor”.
       Duminicile îl întăreau în convingerea că, în contextul neprielnic ființei de azi, „mai există ceva sfânt” și că ni se oferă un reazem existențial: atât „Cât mai avem ceva sfânt, / Vom trăi pe-acest pământ”.

      Fiind axată pe un mesaj divin arhetipal, poezia scrisă în Ziua Domnului ne duce la Logosul Primordial: ea alimentează permanent speranța că prin frumsețea graiului poeții se pot apropia de lucrurile izvodite de Domnul.
      Ființei i se oferă, în această zi, un dar deosebit: de a se elibera, prin cuminecare, sinonimizată cu comunicarea, de toate necazurile cotidiene aduse de celelalte zile, de a se mântui, în ce-i privește pe poeți, ctitorii Ființei, prin cântec, prin puterea sfântă a acestuia, demonstrată de Orfeu.

     Nicolae Dabija a avut prin excelență conștiința că prin poeme, inclusiv cele duminicale, întrunite aici de pasionata de Frumos Lili Bobu, se află mereu pe urmele cântărețului divin.

Acad. Mihai Cimpoi