După întâlnirea de la Cetate cu poetul Mircea Dinescu (26 Iulie 2026), îi recitesc mereu cartea ,,E-obositor să nu iubești pe nimeni”, care mi-a fost dăruită atunci cu un prețios autorgraf.

Poemul „Scrisoare către Mihai Eminescu”, care face parte din aceast volum,  reprezintă un dialog liric imaginar cu poetul național, construit în registru elegiac, satiric și polemic, care valorifică formula epistolară sugerată chiar de titlu, adresarea directă („Dragă Mihai”) conferind discursului caracter confesiv și afectiv.

Sigur, descoperim un interes al autorului despre raportul posterității cu moștenirea eminesciană.
Aici, Mircea Dinescu surprinde contradicția dintre admirația declarată pentru Eminescu și tendința contemporanilor de a-i contesta ori de a-i denigra personalitatea și opera. Versurile „ne tragem toți din tine, / dar invers, ca maimuțele din om” exprimă ironic degradarea valorilor culturale și incapacitatea epigonilor de a se ridica la înălțimea modelului eminescian. Folosind un limbaj familiar, uneori sarcastic, se denunța atacurile îndreptate împotriva lui Eminescu după moartea sa. Referințele la „gazetele-n venin”, la „sicofanți” și la contestarea identității sale evidențiază persistența calomniei și a resentimentului în spațiul public. În acest sens, poemul depășește simplul omagiu și devine o reflecție critică asupra modului în care societatea își tratează valorile culturale. Finalul poemului schimbă registrul polemic într-unul solemn și simbolic. Imaginea mării, pe care Eminescu „n-a văzut-o vreodată”, dar care îi stă „la căpătâi”, transformă universul naturii într-un participant la ceremonialul consacrării poetului. Catargele și corăbiile alcătuiesc un impresionant ritual funerar și totodată o metaforă a nemuririi operei eminesciene.

Poemul, la care mă refer, continuă atitudinea polemică și spiritul contestatar caracteristice poetului, așa cum îl știu din tinerețe. În volume precum Democrația naturii (1981), Moartea citește ziarul (1990) sau La dispoziția dumneavoastră (2003), Mircea Dinescu utilizează frecvent ironia, sarcasmul și caricaturizarea pentru a se împotrivi derapajele sociale, politice și culturale. Și în Scrisoare către Mihai Eminescu, ironia este instrumentul principal prin care sunt denunțate vocile care încearcă să minimalizeze statura poetului național.

Pe de altă parte, în raport cu volumele tinereții, dominate de tema vitalității, a erosului și a raportului direct cu realitatea imediată, poemul de față are un pronunțat caracter metapoetic și cultural. El intră în dialog cu tradiția literară românească, apropiindu-se de alte texte românești dedicate lui Eminescu, precum Eminescu de Nichita Stănescu sau Adevăratul Eminescu de Grigore Vieru, dar nu construiește însă o imagine solemnă și necriticabilă, ci una umanizată, aflată în conflict cu posteritatea sa.

Așadar, „Scrisoare către Mihai Eminescu” sintetizează trăsăturile esențiale ale poeziei lui Mircea Dinescu: ironia demistificatoare, limbajul mixt, spiritul polemic și imaginația metaforică exuberantă. Totodată, prin dialogul explicit cu Mihai Eminescu, poemul dobândește o dimensiune culturală și reflexivă mai accentuată decât multe dintre creațiile sale anterioare.
Mircea Dinescu, prin acest poem,  aduce atât un omagiu lui Mihai Eminescu, cât și o critică a contemporaneității, evidențiind contrastul dintre măreția creatorului și micimea celor care încearcă să-i umbrească memoria. Prin ironie, intertextualitate și imagini simbolice, textul reafirmă actualitatea și forța modelului eminescian în cultura română.
*

Scrisoare către Mihai Eminescu
de Mircea Dinescu

Dragă Mihai, ne tragem toți din tine,
dar invers, ca maimuțele din om.
Prin plopii fără soț, fără ruşine,
văd literați cum sar din pom în pom,
gata să-ți spurce din văzduh jobenul
și vechiul tău palton de la Berlin,
mai bine du-te-n gară și ia trenul
că te-au scăldat gazetele-n venin,
cu sicofanții care știu să ragă
că n-ai fi vlah ci doar un rob turcit,
c-un tată ce vindea prin tîrguri
bragă și-o maică ce trăia doar din bocit.
Moartea ți-a cumpărat c-un leu ocaua
duşmanii anonimi „Mersi madam!”
și ți-a aprins cu mîna ei luleaua
zicînd că-i blonda Milly din Postdam.
Și cît pe-aci să te cuprindă visul
că nu te-ai mai întoarce în Regat
unde-o să te cunune sifilisul
cu-a ta mireasă – sfoara de legat.
E-obositor să nu iubești pe nimeni,
să intri în oglindă ca-n cavou,
s-asculți cum un sobor de ipochimeni
îti cîntă că ai să te naști din nou.
Tu, care n-ai văzut vreodată marea
știai că ea-ți va sta la căpătîi,
catargele-ți ținură lumînarea,
corăbiile-ți tămîiau tămîi.