Volumul „Odă Pământului”semnat de mine se naște dintr-o mare nevoie a spiritului contemporan: aceea de a redescoperi miracolul lumii în care trăim. Într-o epocă a vitezei, a tehnologiei și a depărtărilor cosmice, omul riscă uneori să uite ceea ce se află sub pașii săi: Pământul, această miraculoasă planetă a apei, a vieții, a memoriei și a speranței.

Poemul pe care îl ofer cititorului este, înainte de toate, o călătorie. Ea începe în spațiul misterios al originilor, în clipa în care Universul se desprinde din tăcerea neantului, și ajunge până la om, la conștiința sa, la poezie, la iubire și la aspirația spre pace. Prologul construiește o amplă viziune cosmogonică, pornind de la imaginea Big Bang-ului și urmărind, în limbaj poetic, devenirea materiei, nașterea stelelor, formarea planetei, apariția apei și a vieții, până la clipa în care omul devine ființa capabilă să întrebe și să se întrebe asupra propriului destin.
Pământul nu este privit aici ca un simplu corp ceresc. El devine o ființă simbolică, o inimă minerală, o lacrimă a infinitului, un loc în care materia se înalță până la conștiință. Această personificare a planetei străbate întregul poem și dă volumului o solemnitate aparte. Poetul nu contemplă Pământul de la distanță, ci i se adresează direct, ca unui părinte originar, ca unei patrii universale. În invocația „O, Pământule!”, se concentrează iubirea, uimirea, recunoștința și neliniștea omului care înțelege că este, în același timp, copilul și responsabilul acestei lumi.

Construcția poemului urmărește, într-o succesiune amplă, marile trepte ale existenței. Apa devine început al vieții și memorie primordială, iar fiecare ființă este percepută ca o „literă nouă în alfabetul existenței”. Apoi apare omul, această ființă fragilă care descoperă focul, unealta, iubirea, religia și ideea de eternitate. Prin om, lumea ajunge să se numească pe sine. Dar, odată cu această putere, se naște și drama.
„Odă Pământului” este și un poem al condiției umane. Omul construiește orașe, corăbii, catedrale și imperii, scrie cărți, inventează mașini și privește spre stele. Tot el însă provoacă războaie, ridică închisori, transformă adevărul în dușman și își risipește uneori fraternitatea în ură. Pământul devine astfel marele martor al istoriei: primește sângele celor căzuți, păstrează ruinele imperiilor și, totuși, după fiecare iarnă a omenirii, lasă să crească din nou iarba și floarea.
Această alternanță dintre lumină și întuneric, dintre construcție și distrugere, dintre inteligență și înțelepciune constituie una dintre axele filosofice ale volumului. Omul contemporan este capabil să pătrundă în atom și să fotografieze galaxii, însă progresul său nu este deplin dacă nu este însoțit de o creștere morală. De aceea, întrebarea fundamentală a poemului nu este numai: „Putem?”, ci și: „Trebuie?”. Între aceste două cuvinte se află, poate, destinul civilizației noastre.

Volumul capătă astfel și o pronunțată dimensiune ecologică și umanistă. Pădurea nu este numai lemn, râul nu este numai apă, muntele nu este numai piatră, iar celălalt om nu trebuie redus la condiția de străin. Pământul ne vorbește, prin limbajul poetic, despre rădăcini, despre ploaie, despre păsări și despre iarbă. Este o chemare la redescoperirea unității dintre om și natură, dintre individ și univers, dintre libertate și responsabilitate.
În centrul acestei viziuni se află pacea. Nu pacea ca simplă absență a războiului, ci ca formă superioară de înțelepciune. Pacea este prezentată ca o construcție permanentă, ca un pod care trebuie ridicat zilnic între oameni. Adevărata maturitate a omenirii nu va fi atinsă atunci când va cuceri cele mai îndepărtate planete, ci atunci când va învăța să transforme puterea în grijă, frica în înțelegere și ura în cuvânt.
Din punct de vedere stilistic, poemul folosește cu libertate resursele versului modern. Metafora, repetiția, invocația și acumularea imagistică construiesc o respirație amplă, potrivită dimensiunii cosmice a temei. Versul liber permite ideii să se desfășoare asemenea unui fluviu, trecând firesc de la univers la planetă, de la munte la om, de la istorie la conștiință. Din această perspectivă, „Odă Pământului” poate fi citită ca o cosmogonie lirică modernă, în care poezia, filosofia și meditația asupra marilor probleme ale umanității se întâlnesc.

Titlul volumului este, în esență, o declarație de credință. Oda este un cântec de laudă, dar în această carte lauda nu este lipsită de avertisment. Iubirea adevărată pentru Pământ presupune și apărarea lui. Nu este suficient să-i admirăm munții, apele, pădurile și cerul; trebuie să înțelegem că existența noastră este legată de toate acestea.
Poetul ajunge, în cele din urmă, la o concluzie simplă și profundă: Pământul este mica noastră planetă și marea noastră minune. Pe acest grăunte de lumină există poezie, muzică, mame, copii, iubire, suferință și iertare. Prin om, planeta ajunge să se contemple pe sine; prin ochii noștri, Pământul se privește, iar prin inimile noastre se simte.

„Odă Pământului” este, așadar, o carte despre origini și viitor, despre cosmos și țărână, despre fragilitatea omului și permanența speranței. Este o chemare la recunoștință față de planeta care ne poartă și la o nouă conștiință a fraternității universale.
Dacă Universul ne-a dăruit o casă între stele, atunci avem datoria să o iubim.
Dacă Pământul ne-a dat viață, avem datoria să-i răspundem prin viață.
Iar dacă poezia poate transforma taina în cuvânt, atunci această „Odă Pământului” este un cuvânt de recunoștință rostit în fața marii minuni de a exista.

AL.Florin Țene