SĂ CITEȘTI CU SUFLETUL, NU DOAR CU MINTEA!
Col. Dr. Constantin Moșincat
Recomandarea mea o rezum la cinci arumente pentru care acestă carte se citește cu sufletul și cu mintea.

• În primul rând, cartea D. 11 I, de pe front, veșnic la Datoie, umanizează istoria militară. Nu vorbește doar despre operații, ordine de bătaie și reorganizări. Vorbește despre oameni: tineri locotenenți la primul lor post, comandanți, intendenți, tanchiști, veterani, familii și camarazi. Cititorul ajunge să înțeleagă că o mare unitate militară nu este doar o structură, ci o comunitate.
• În al doilea rând, pune mărturia înaintea comentariului. Multe volume de istorie militară sunt scrise exclusiv din documente. Aici, documentul și mărturia se completează reciproc. Este exact ceea ce am urmărit prin îndemnul care străbate cartea: „Zi și Tu, camarade, cum a fost!” Acesta nu este doar un motto. A devenit chiar o metodă de a salva memoria.
• În al treilea rând, evită triumfalismul. Nu transformă Divizia 11 într-o legendă fără umbre. Vorbește și despre reorganizări, despre desființarea Brigăzii 11 Mecanizate „Carei”, despre dificultățile rezerviștilor și despre responsabilitatea de a păstra tradiția. Tocmai această sinceritate îi dă credibilitate.
• În al patrulea rând, are o idee conducătoare. Pe parcursul redactării, această idee s-a limpezit din ce în ce mai mult: Instituțiile se reorganizează. Spiritul lor supraviețuiește prin oameni. Această idee leagă cronologia, mărturiile, albumul aniversar și capitolul despre ANCMRR într-un întreg coerent.
• În al cincilea rând, are valoare documentară și valoare umană în același timp. Un cercetător va găsi nume, date, unități și contexte istorice. Un fost militar își va regăsi camarazii și propria generație. Un tânăr care nu a purtat uniforma poate înțelege ce înseamnă disciplina, solidaritatea și datoria. Dacă ar trebui să formulez o recomandare pentru coperta a IV-a, aș scrie ceva de felul acesta: Această carte nu spune doar istoria unei mari unități a Armatei României. Ea păstrează vie memoria celor care au slujit sub același Drapel. Între document și mărturie, între istorie și amintire, cititorul descoperă nu doar evoluția Diviziei 11 Infanterie – Divizia 11 Mecanizată „Carei”, ci și destinul unei comunități militare unite prin Datorie, Onoare, Jertfă și Memorie.
• Și, o privire asupra întregii lucrări, credința mea o rezum așa: forța ei nu stă într-un singur capitol. Stă în faptul că, pe măsură ce înaintezi în pagini, înțelegi că 110 ani nu sunt doar o succesiune de evenimente, ci o succesiune de generații care și-au predat una alteia același drapel.
• Acesta este motivul pentru care cred că volumul poate fi citit „cu sufletul, nu doar cu mintea”. Nu pentru că urmărește să emoționeze cu orice preț, ci pentru că lasă oamenii care au trăit această istorie să vorbească în propriul lor glas. Acesta este, în opinia mea, cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititorului.
• Camarade, nu lăsa ca anii să-ți ia cu ei amintirile. Nici fotografiile îngălbenite, nici ordinele de zi, nici drapelele păstrate în muzee nu pot spune tot ceea ce ai văzut și ai trăit. Numai tu poți spune cum tremura mâna tânărului locotenent când primea primul pluton, cum răsuna pasul companiei pe platoul cazărmii, cum mirosea pâinea scoasă din brutăria de campanie sau cum se lăsa tăcerea după apelul de seară.
• Cartea aceasta nu este despre glorii fără chip. Este despre oameni. Despre cei care au pornit la drum în 1916 și despre cei care, peste un veac, încă păstrează vie flacăra aceleiași datorii. Unii au rămas pe câmpurile de luptă. Alții au îmbătrânit purtând în suflet aceleași jurăminte. Toți au slujit sub același Drapel.
• Dacă vei deschide această carte doar ca să afli date și evenimente, vei găsi o istorie. Dar dacă o vei citi ca să înțelegi ce înseamnă să-ți legi viața de o unitate militară, vei descoperi o familie de suflete unite prin Onoare, Datorie, Jertfă și Memorie.
• Poate că peste ani denumirile unităților se vor schimba, cazărmi se vor închide, iar organizațiile se vor reorganiza. Dar ceea ce au clădit oamenii prin credință, camaraderie și sacrificiu nu poate fi desființat prin niciun ordin.
• De aceea, această carte nu vorbește doar despre trecut. Ea predă o ștafetă.
• Iar când vei ajunge la ultima pagină, poate vei înțelege că adevărata moștenire a Diviziei 11 nu sunt zidurile, nici statele de organizare și nici ordinele de luptă.
• Moștenirea ei sunt oamenii.
• Și atunci, poate, îți vei spune și tu:
• Drapelul Diviziei nu a fost coborât. A fost predat din generație în generație.
• Iar dacă această carte îl va face măcar pe un singur camarad să deschidă un sertar, să scoată o fotografie veche, să-și cheme nepoții lângă el și să le spună: „Zi și Tu, camarade, cum o fost…” atunci misiunea ei este îndeplinită.
• Veșnic la Datorie!
• 6 august 2026, Oradea
• SĂ CITEȘTI CU SUFLETUL,
• NU DOAR CU MINTEA!(2)
• La recomandările mele anterioare mai adaug și aceste argumente clarificatoare.
• În al șaselea rând, cartea reface legătura dintre Armată și societate. Cititorul descoperă că Divizia 11 nu a însemnat doar cazărmi și câmpuri de instrucție, ci și școli de caracter, monumente, muzee, biserici, reviste, cărți și oameni care au slujit comunitatea. Armata apare ca parte vie a societății românești.
• În al șaptelea rând, cartea cultivă recunoștința. Nu ca obligație morală, ci ca mod de a fi. Ea arată că adevărata moștenire a unei generații nu este ceea ce a primit, ci ceea ce a lăsat în urmă. De aceea, recunoștința devine tainica moștenire a Diviziei 11 și, prin faptele celor care au slujit-o, un adevărat capitol de istorie.
• În al optulea rând, cartea oferă modele autentice de viață. Personajele ei nu sunt eroi de legendă, ci oameni adevărați, cu bucurii, greutăți, îndoieli și izbânzi. Tocmai de aceea sunt credibili și pot inspira generațiile tinere mai mult decât orice discurs festiv.
• În al nouălea rând, cartea demonstrează că memoria este o Datorie. Ea ne amintește că istoria nu se păstrează singură. Dacă martorii tac, dacă documentele rămân în sertare și dacă faptele nu sunt scrise, memoria se stinge odată cu cei care au trăit-o.
• În al zecelea rând, cartea nu se încheie odată cu ultima pagină. Ea îi provoacă pe cei care au purtat uniforma să-și spună propria poveste, iar pe cei tineri să privească altfel istoria Armatei României. În acest sens, volumul nu este doar o carte despre trecut, ci începutul unui dialog între generații.
• Și, dacă tot m-ați dojenit că sunt zgârcit, mai pun pe masă încă două, „din partea casei”.
• În al unsprezecelea rând, cartea este scrisă de un om care a slujit ceea ce descrie. Între autor și subiect nu există distanța cercetătorului rece, ci responsabilitatea martorului. De aceea, fiecare pagină poartă autenticitatea experienței trăite.
• În al doisprezecelea rând, cartea lasă cititorului nu doar cunoștințe, ci o întrebare care îl urmărește după ce o închide: „Eu ce voi lăsa în urmă?” În clipa în care apare această întrebare, lectura încetează să mai fie un exercițiu de informare și devine un exercițiu de conștiință.
• Acum cred că brutăria de campanie, a prietenului nostru general Vasile Creț, prin Plutonerul adj. a scos toată pita din cuptor. 
• Vă asigur că veți descoperi în acestă carte, care veți descoperi și o lectură simbolică, mai adâncă, a faptelor și oamenilor, care vă va ajuta să înțelegeți nu doar ce s-a întâmplat, ci și de ce și pentru ce s-a întâmplat.
• Pentru că, după sute de pagini despre campanii, comandanți, tancuri, state majore, documente și cronologii, nu veți închide cartea, gândindu-vă la nu știu ce ordin de operații.
• No… acuma, domnule cititor, pita-i coaptă. Și, cum ar zice nene Mitru, nu-i bine s-o mai tot întorci în cuptor, că se usucă. Cartea poate fi judecată de cititori cu sufletul și minte, cu fruntea sus, că și noi am fost: Veșnic la Datorie!
• Mmerită a fi citită, fie și doar pentru a afla ce s-a întâmplat, dar veți avea și revelația unei noi abordări simbolistice, mut mai adâncă în înțelegerea de ce și pentru ce, cu ce folos. Este o lectură care meditează pentru a înțelege oricine de ce merită să nu uităm faptele strămoșilor.
• Pentru că, la sfârșitul lecturii, nu veți rămâne doar cu date, informații și evenimente. Veți pleca purtând în suflet convingerea că omul trece, dar fapta rămâne. Iar dacă nimeni nu o scrie, vine o vreme când lumea începe să creadă că oamenii aceia n-au existat niciodată. Cartea aceasta este dovada că au existat, că au slujit și că au lăsat o moștenire. De aceea, să nu-i uităm niciodată.
• P.S.
• Dacă, după ce veți închide această carte, vă veți opri o clipă să vă întrebați ce ați fi făcut dumneavoastră în locul acestor oameni, atunci rostul ei s-a împlinit.
• Iar dacă veți simți nevoia să spuneți și povestea unui tată, a unui bunic, a unui camarad sau chiar pe a dumneavoastră, atunci îndemnul de pe prima pagină și-a găsit răspunsul.
• Zi și Tu, camarade, cum a fost!
• Poate că aceasta este cea mai tainică moștenire pe care ne-a lăsat-o Divizia 11.
• Drapelul se predă prin ceremonie. Tradiția se transmite prin educație. Dar conștiința unei mari unități se moștenește numai prin exemplul celor care au slujit-o.
• Am înțeles destul de târziu că memoria nu este despre trecut. Ea este o datorie față de viitor. De aceea, recunoștința nu se cere. Se dovedește. Nene Mitru n-a scris cărți. Dar mi-a lăsat o învățătură care mi-a luminat calea de urmat foarte simplu:
• Omul trece. Fapta rămâne.
• Cartea este mărturia că acești oameni au existat. Au slujit. Au ctitorit. Au lăsat o moștenire.
• De-acuma îi rândul nostru să nu lăsăm faptele lor să se piardă în uitare.
• Și, dacă îmi îngăduiți să închei în graiul lui nene Mitru, vă las și vorba lui de îndemn:
• No… de-acuma îi rândul dumitale.
• Zi și Tu, camarade, cum a fost!
• Veșnic la Datorie.
• Col. dr. Constantin Moșincat, 
• 7 august 2026