Succintă opinie comparativă asupra lucrărilor Elena Sevastos, Nunta la români (1889) și Ilie Pascal, Nunta românească din străbuni, Botoșani: Agata –2016[1]
Nunta în obiceiurile[2] românești, reprezintă unul dintre cele mai importante rituri de trecere a statusului din cultura tradițională românească. Alături de naștere și moarte, aceasta marchează o transformare fundamentală a statutului social al individului și integrarea sa într-o nouă comunitate familială. Dincolo de dimensiunea juridică și religioasă a căsătoriei, nunta tradițională constituie o sinteză complexă de credințe, ritualuri, practici sociale, simboluri și creații folclorice.

În literatura română, obiceiul nunții a fost studiat și reprezentat din perspective diferite. Lucrarea Elenei Sevastos[3], Nunta la români (1889), este una dintre cele mai importante contribuții etnografice dedicate ceremonialului nupțial românesc, constituind un reper fundamental pentru cercetarea folclorului românesc.
La peste un secol distanță, Ilie Pascal[4] publică volumul Nunta românească din străbuni (2016), conceput ca spectacol teatral și instrument de valorificare scenică a tradițiilor populare.
Oricine ar lectura atent aceste două lucrări, va putea observa modul în care aceeași realitate culturală este abordată cu același scop, dar diferit: una prin cercetare etnografică și documentare științifică, cealaltă prin reconstrucție artistică și pedagogie culturală.
Contextul istoric și cultural al lucrării Elenei Sevastos (1889)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, România traversa o perioadă de consolidare a identității sale naționale. După obținerea independenței (1877-1878), intelectualitatea română manifesta un interes deosebit pentru cunoașterea tradițiilor populare și pentru identificarea elementelor definitorii ale specificului național. Această perioada se caracterizează prin afirmarea etnografiei românești, influențată de metodele comparatiste europene. Cercetătorii urmăreau identificarea unor corespondențe între tradițiile românești și cele ale altor popoare europene și indo-europene.
În acest context, apare lucrarea Nunta la români, premiată de Academia Română și publicată în ediția Academiei în anul 1889. Elena Sevastos, autoare, o definește ca un „studiu istorico-etnografic comparativ”, ceea ce demonstrează intenția explicită de a depăși simpla culegere de folclor și de a integra materialul popular într-o analiză științifică amplă. Astfel, lucrarea Elenei Sevastos se înscrie într-un moment de profesionalizare a studiilor folclorice și de valorizare a culturii țărănești ca fundament al identității naționale.
Contextul istoric și cultural al lucrării lui Ilie Pascal (2016)
Volumul Nunta românească din străbuni (piesă de teatru pentru scenă) apare într-o epocă marcată de globalizare, mobilitate socială și transformări accelerate ale vieții rurale. Autorul, Ilie Pascal, exprimă explicit, în cuvântul de început și în întreg conținutul cărții, preocuparea pentru dispariția progresivă a tradițiilor populare și necesitatea conservării lor pentru generațiile viitoare. Prefațatorii lucrării subliniază faptul că volumul reprezintă, de fapt, o încercare de recuperare și păstrare a patrimoniului cultural tradițional în fața influențelor modernității.
Spre deosebire de contextul secolului al XIX-lea, când tradițiile erau încă practici vii ale comunității rurale, în anul 2016 acestea sunt percepute adesea ca patrimoniu cultural aflat în pericol. Din această perspectivă, piesa lui Ilie Pascal are o funcție educativă și identitară, autorul urmârind realizarea unui studiu științific, prin transformarea ceremonialului nunții într-un spectacol complet, capabil să fie prezentat publicului contemporan.
Autorii și contribuția lor[5]
Elena Sevastos se înscrie în generația marilor culegători și cercetători ai folclorului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Metoda sa este una documentară și comparativă. Autoarea a adunat materiale folclorice din numeroase regiuni românești și le-a confruntat cu exemple din spațiul european și mediteraneean. Contribuția sa este esențială deoarece păstrează într-un volum impresionant de texte ritualice, orații, strigături, descântece și practici care, în multe cazuri, au dispărut sau s-au modificat profund.
Ilie Pascal este preocupat de conservarea tradițiilor populare prin intermediul activităților culturale și artistice. Precum în majoritatea lucrărilor sale literare publicate, se constată propriile considerații prin care afirmă că folclorul a constituit centrul activității sale și explică faptul că a creat această piesă pentru transmiterea obiceiurilor către urmași. Contribuția sa nu este academică în sens strict, ci culturală și educativă. El transpune în limbaj teatral un ansamblu de practici tradiționale, oferind o posibilă formă de revitalizare scenică a patrimoniului imaterial românesc.

„Nunta la români. Studiu istorico-etnograficu comparativu”, premitată de Academia Română cu Premiul Eliade Rădulescu, 1888. București, Tipografia Carol Gobl, str. Domnei 14. 1889. Lucrarea Elenei Sevastos  impresionează prin amploarea materialului documentar. Autoarea urmărește întregul ciclu matrimonial, de la practicile premaritale și ritualurile de alegere a partenerului până la ceremonialele post nupțiale.
Prin rigoarea documentării, lucrarea adună numeroase variante regionale ale obiceiurilor de nuntă, oferind o imagine de ansamblu asupra diversității spațiului românesc, realizate prin metoda comparativă cu tradiții ale grecilor, romanilor, rușilor, bulgarilor, albanezilor și ale altor popoare europene.
Numeroase texte ritualice reproduse în volum constituie surse primare de mare valoare pentru cercetarea folclorică, din perspectivă, fiind combinate elemente de etnografie, antropologie, istorie culturală și filologie.
Totuși, unele interpretări sunt influențate de spiritul comparatist al epocii și caută origini foarte îndepărtate pentru anumite practici, iar pe alocuri există generalizări asupra mentalității tradiționale care reflectă perspectiva intelectuală a secolului al XIX-lea.
În ansamblu însă, lucrarea rămâne una dintre cele mai importante sinteze etnografice românești.

„Nunta românească din străbuni”. Această lucrare a lui Ilie Pascal este structurată ca piesă de teatru în unsprezece tablouri și urmărește desfășurarea ceremonialului nupțial într-o manieră scenică. Ea este importantă pentru că urmărește valorizarea patrimoniului cultural, transformând materialul folcloric într-un instrument de educație culturală accesibil publicului larg, cu un caracter performativ; ritualurile nu sunt doar descrise, ci dramatizate și aduse în fața spectatorilor. Printr-un limbajului tradițional se urmărește conservarea a numeroase orații, strigături și formule ceremoniale, care sunt păstrate în structura piesei, spectacolu punând în evidență dimensiunea comunitară, cu accent pe solidaritatea comunității și pe participarea colectivă la nuntă.
Totuși lucrarea are un caracter idealizant foarte accentuat, unele episoade reprezintă mai degrabă reconstrucții artistice decât documentare etnografică strictă.

Ambele lucrări: urmăresc conservarea tradițiilor nupțiale românești; pun accent pe rolul comunității; valorifică orațiile și ritualurile; evidențiază funcția simbolică a căsătoriei; consideră nunta un eveniment fundamental al existenței umane. De asemenea, numeroase secvențe dramatizate de Ilie Pascal, precum colăcăria, pețitul, iertăciunea sau chemarea la nuntă, au corespondențe directe în materialele culese și prezentate de Elena Sevastos. Diferența fundamentală rezidă în raportarea la tradiție: Elena Sevastos o cercetează, în timp ce Ilie Pascal o reconstituie și o pune în scenă, pe baza experienței de viață.
Ambele opere au semnificații antropologice și sociale și confirmă faptul că nunta tradițională românească depășește funcția de simplă ceremonie matrimonială. Nunta românească reprezintă consacrarea socială a cuplului, transferul individului către o nouă identitate familială, reafirmarea solidarității comunitare, transmiterea valorilor între generații și exprimarea memoriei culturale colective. În ambele opere ritualurile abundă în simboluri ale fertilității, prosperității, continuității familiale și protecției spirituale.

Așadar,
vorbind despre aceste două lucrări, Nunta la români de Elena Sevastos și Nunta românească din străbuni de Ilie Pascal putem evidenția două modalități distincte, dar complementare, de valorificare a aceluiași patrimoniu cultural.
Lucrarea Elenei Sevastos rămâne un monument al etnografiei românești, oferind o documentare riguroasă și o perspectivă comparativă de mare valoare științifică. În schimb, opera lui Ilie Pascal reprezintă o formă de revitalizare culturală, prin care tradiția este readusă în spațiul public sub forma spectacolului și a experienței colective.
Contribuția celor doi autori este diferită, însă convergentă: amândoi participă la păstrarea memoriei culturale românești. Dacă Elena Sevastos salvează tradiția prin documentare, Ilie Pascal încearcă să o salveze prin reprezentare și transmitere artistică.
Într-o societate marcată de schimbări rapide și globalizare, asemenea lucrări demonstrează că patrimoniul imaterial nu constituie doar o moștenire a trecutului, ci și o resursă esențială pentru continuitatea identității culturale și pentru consolidarea coeziunii sociale în comunitățile contemporane.
*
Note de pagină
[1] Habent sua fata libelli. Lat. (Cărțile își au destinul lor).
[2] Consuetudinis vis magna est. Lat. (Forța obiceiului este mare).
[3]  Folcloristă şi prozatoare, Sevastos, Elena (Didia Odorica), n. 16 mai 1864, com. Cucorăni, jud. Botoşani – 18 mart. 1929, Chişinău (înmormântată la cimitirul Eternitatea din Iaşi.)
[4] Învățător, folclorist, Pascal, Ilie, n. 3 dec. 1922, com. Mitoc, jud. Botoşani – m. 13 iun. 2020, Botoşani.
[5] Magister ludi. Lat. (Învățătorul școlii)
*
Aceste două lucrări pot fi consultate/ studiate de cei interesați pe baza propunerilor de bibliografie și a resurselor digitale:
Surse primare
1.Sevastos, Elena. Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ. București: Edițiunea Academiei Române, 1889. [dspace.bcucluj.ro]; Biblioteca Digitală BCU Cluj: Nunta la români (1889) [dspace.bcucluj.ro]; Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” București, platforma Restitutio: Nunta la români (1889) [restitutio.bcub.ro] și Internet Archive: Elena Sevastos, Nunta la români (1889) [archive.org].
2.Pascal, Ilie. Nunta românească din străbuni. Spectacol pentru toate vârstele. Botoșani: Editura Agata, 2016 (Lucrarea este disponibilă prin exemplare tipărite și arhivă; pentru solicitarea unui exemplar: editura.agata@gmail.com.
3.Paveliuc-Olariu, Angela. Cultul busuiocului la români. Botoșani: Editura Agata, 2003 (Lucrarea este disponibilă prin exemplare tipărite și arhivă; pentru solicitarea unui exemplar: editura.agata@gmail.com).
_________

Bibliografie necesară pentru un studiu aprofundat:
Surse primare

1. Pascal, Ilie. Nunta românească din străbuni. Spectacol pentru toate vârstele. Botoșani: Editura Agata, 2016.
2. Sevastos, Elena. Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ. București: Editura Academiei Române, Tipografia Carol Göbl, 1889.

Surse secundare și studii de specialitate

1. Brăiloiu, Constantin. Opere. Vol. I-VI. București: Editura Muzicală, diverse ediții.
2. Bârlea, Ovidiu. Eseu despre dansul popular românesc. București: Editura Cartea Românească, 1982.
3. Bârlea, Ovidiu. Folclorul românesc. București: Editura Minerva, 1981.
4. Eliade, Mircea. Aspecte ale mitului. București: Editura Univers, 1978.
5. Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. București: Editura Humanitas, 1992.
6. Fochi, Adrian. Datini și eresuri populare românești. București: Editura Minerva, 1976.
7. Ghinoiu, Ion. Obiceiuri populare de peste an. Dicționar. București: Editura Fundației Culturale Române, 1997.
8. Ghinoiu, Ion. Panteonul românesc. Dicționar. București: Editura Enciclopedică, 2001.
9. Marian, Simion Florea. Nunta la români. Studiu etnografic. București: Editura Grai și Suflet, ediții moderne după originalul din 1890.
10. Marian, Simion Florea. Nașterea la români. București: Editura Grai și Suflet, ediții moderne.
11. Marian, Simion Florea. Înmormântarea la români. București: Editura Grai și Suflet, ediții moderne.
12. Mușlea, Ion; Bârlea, Ovidiu. Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu. București: Editura Minerva, 1970.
13. Pamfile, Tudor. Sărbătorile de vară la români. București: Fundația Culturală Română, ediții moderne.
14. Pamfile, Tudor. Mitologie românească. București: Editura All, ediții moderne.
15. Pop, Mihai. Obiceiuri tradiționale românești. București: Editura Univers, 1999.
16. Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel. Folclor literar românesc. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1976.
17. Vulcănescu, Romulus. Mitologie română. București: Editura Academiei Române, 1987.

Lucrări teoretice privind ritualurile de trecere și antropologia căsătoriei

1. Gennep, Arnold van. Les Rites de Passage. Paris: Émile Nourry, 1909.
2. Leach, Edmund. Culture and Communication. Cambridge: Cambridge University Press, 1976.
3. Malinowski, Bronislaw. Scientific Theory of Culture and Other Essays. Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1944.
4. Turner, Victor. The Ritual Process: Structure and Anti-Structure. Chicago: Aldine Publishing, 1969.
5. Turner, Victor. The Forest of Symbols. Ithaca: Cornell University Press, 1967.

Studii privind identitatea culturală și patrimoniul imaterial

1.Hobsbawm, Eric; Ranger, Terence (eds.). The Invention of Tradition. Cambridge: Cambridge University Press, 1983.
2.Smith, Anthony D. National Identity. Reno: University of Nevada Press, 1991.
3.UNESCO. Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage. Paris, 2003.