Cerul își deschide porțile albastre,
ca pe o catedrală fără zid,
și peste lume, dintre lumi sihastre,
coboară-un cântec veșnic și timid.

O stea își pune degetul pe strună,
iar luna-ncepe psalmul ei de-argint,
și vântul trece lin din lună-n lună,
purtând ecouri dinspre infinit.

Se-aude-n înălțimi o simfonie
pe care n-o pot scrie muritorii,
dar o ascultă inima când știe
să-și lepede tristețile și norii.

Un clopot nevăzut, din depărtare,
lovește-n taina timpului încet,
și fiecare rază de lumină
devine-un vers născut de-un mare Poet.

Iar norii, albe orgi peste câmpie,
își poartă grav acordurile lor,
ca niște îngeri coborâți din veacuri
să cânte pentru sufletul ce mor.

Prin văi se-aude-un fluier de lumină,
prin arbori trece-un murmur de mister,
iar iarba, când se-apleacă în grădină,
pare că face reverență-n cer.

Pe aripi de tăcere, către seară,
se nalță rugăciunea unui sat,
și fiecare casă, fiecare
ferestră ține-un suflet luminat.

Atunci, în clipa când amurgul vine
și soarele se stinge-ncet, domol,
aud cum cerul cântă pentru mine
un cântec fără margini și ocol.

Nu-i cântec de vioară sau de liră,
nici glas de om, nici cântec de privighetoare,
ci însăși veșnicia care respiră
prin constelații, timp, pământ și soare.

În depărtări, planetele dansează
pe portativul marelui mister,
iar timpul, ca un dirijor, veghează
la armonia dintre om și cer.

O stea căzută nu e niciodată
o moarte, ci un cântec început;
ea pleacă dintre noi ca o solie
spre-un univers pe care nu l-am știut.

Și poate fiecare om în viață
e-o notă scrisă-n marea partitură,
cu bucurii, cu lacrimi și speranță,
cu început, cu drum și cu ruptură.

De-aceea, când mă doare câteodată
tăcerea lumii și al nostru destin,
privesc spre cer și simt cum, dintr-o dată,
în suflet se aprinde-un foc divin.

Căci cerul nu e doar o boltă rece,
nici doar un spațiu nesfârșit și gol;
e locul unde orice clipă trece
prin mâna unui veșnic dirijor.

El cântă peste mări și peste țară,
peste cetăți, izvoare și câmpii,
peste copilăria mea de vară,
peste tristețile de mai târziu.

Și cântă peste cei plecați departe,
peste morminte și peste uitări,
legând, cu fire nevăzute, moartea
de începutul altor primăveri.

În fiecare zori, o nouă notă
se naște din adâncul unui nor,
iar soarele, cu mâna lui de aur,
ridică partitura către noi.

Și-atunci înțeleg, privind în zare,
că viața nu-i doar cântec pământesc;
în fiecare suflet e-o chemare
spre ceea ce nu moare, ci cresc.

O, cerule, măreață simfonie,
tu cânți de când există primul gând,
și-n fiecare inimă ce știe
să creadă, te aud mereu cântând.

Când voi pleca din lumea aceasta, poate,
și glasul meu va deveni tăceri,
să-mi lași o notă-n marile-ți palate,
în veșnicia marilor dureri.

Să fiu un sunet simplu, fără nume,
dar prins în armonia ta de sus,
o șoaptă care-a traversat prin lume
și s-a întors, în cântec, la Iisus.

Iar dacă într-o noapte fără lună
un om va ridica privirea-n cer,
să simtă că o muzică se-adună
din stele, din lumină și mister.

Atunci voi ști că n-am plecat cu totul,
că versul meu mai poate respira
și că, prin marea taină-a infinitului,
un cântec despre oameni va cânta.

Căci noi suntem, în marea simfonie,
o clipă între două veșnicii,
dar fiecare clipă poate fi
un cântec pentru cer și pentru oameni.

Iar cerul, în tăcerea lui profundă,
va continua să cânte peste noi,
cu Dumnezeu dirijor, iar lumea
va fi ecoul unui timp de-apoi.

Și-n marea lui albastră, nesfârșită,
când toate glasurile vor tăcea,
va rămâne doar muzica iubirii —
eterna simfonie-a lumii și a Sa.

Al.Florin Țene