În perioada 1881-1883, la propunerea lui Titu Maiorescu de a-şi publica un volum de poezii, Eminescu se apucă de lucru în acest sens şi scrie Veronicăi Micle, pe 8 februarie 1882: ,,Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am şi luat de la el volumul 1970- 71 din ,,Convorbiri” unde stau ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm”.

•      Poetul știa că poeziile sale, publicate în revista Junimii ,,Convorbiri literare”, au fost modificate înainte de tipărire, din cauza neînțelegerii lor de către colegii junimiști, Eminescu acceptând aceste intervenții în texte, neștiind că ele vor face poeziile cu erori de formă și fond, schimbând sensul și înțelegerea unor versuri. Mai târziu, avea să regrete acest lucru și, aceste poezii, trebuiau luate la mână din nou și corectate.
•      La rândul ei, Veronica Micle, în scrisoarea din 10 februarie 1882, îi răspunde că e ,,foarte mulţumită că tu vrei să-ţi editezi frumoasele-ţi versuri”, adăugând că şi ea ar dori să-şi publice poeziile, lucru ce se va întâmpla după cinci ani, în 1887.
•      Eminescu lucra de cinci ani la redacția ziarului conservator Timpul și, în acest interval de timp, el adăugase zestrei sale de poezii, unele dintre cele mai frumoase creații ale sale – Scrisorile și poemul Luceafărul – creații care meritau publicate într-un volum special. Așa că, Eminescu și-a făcut un inventar al poeziilor sale publicate sau nepublicate și s-a apucat să le corecteze, să le finiseze, pentru a fi prinse într-un volum, pe care poetul l-ar fi intitulat ,,Lumină de Lună”. Acest lucru s-a întâmplat în vara anului 1882, Eminescu plângându-se Veronicăi, că a găsit multe erori de tipar și de concepție, pe care voia să le elimine. Lucra mai mult noaptea, ziua fiind ocupat cu salahoria de la Timpul, ceea ce-l deranja mult pe Ioan Slavici, nelăsându-l să doarmă.
•      Şi Perpessicius ajunge la concluzia că volumul lui Eminescu a fost aranjat şi pus la dispoziţia lui Maiorescu de către altcineva şi acest altcineva nu putea fi decât poetul însuşi. Eminescu este arhitectul volumului său de poezii. Slavici spune în ,,Amintiri” că în primăvara anului 1883 Eminescu lucra intens: ,,Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie când scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Peste câtva timp, când credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească” (Nicolae Georgescu –Lumină Lină– Metafora luminii la Mihai Eminescu- 2012– New- York). Acest comportament al lui Eminescu a fost luat, drept dovadă a începutului alienaţiei poetului.
•     Avem și alte informații că, Mihai Eminescu lucra la corectarea poeziilor sale, atunci când locuia la Botoșani, la sora sa Harieta, în 1887-88. Într-o scrisoare către Cornelia Emilian din Iași, Harieta spune că poetul cumpărase două caiete groase, în care să transcrie poeziile corectate. Pe 27 februarie 1888, Harieta scrie Corneliei Emilian din Iaşi că Eminescu ,,e cam supărat pe domnul Maiorescu, că i-a scris recomandat, rugându-l foarte călduros pentru biblioteca lui şi nişte manuscrise pe care ar voi să le mântuie. Şi nici un răspuns n-a primit până acum. De-aş putea, i-aş aduce cărţile din Bucureşti, însă cine ştie de mai sunt şi de nu sunt irosite de mult”. El trimite o scrisoare lui Titu Maiorescu, ca să-i trimită manuscrisele, dorind să le revadă și să le definitiveze. Probabil, Eminescu corecta poeziile pentru volumul scos de G.V. Morțun, volum apărut după moartea poetului. El spera să mai obțină de la Morțun ceva bani, necesari traiului zilnic.
•     Titu Maiorescu nu i-a trimis nici un ban, cât a fost internat la Neamţ şi cât a locuit la Botoşani, bani proveniți din editarea poeziilor poetului, cu toate că el îi trimite o scrisoare pe 14 martie 1888, în care spune: ,,Cauza întârzierii (răspunsului) este că singur nu ştiam ce să răspund cu siguranţă, căci o veste ce-mi sosise din Iaşi (de la Morţun) mă puse în îndoială de mai pot scoate o a treia ediţie sau nu. Încă pe când eram la Iaşi, d-l V.G. Morţun, actual deputat în Adunare, îmi făcuse propunerea de-a scoate la lumină a treia ediţie, şi-ntr-o scrisoare ce mi-a adresat-o în urmă îmi anunţă chiar: ,,pe săptămâna viitoare scot în vânzare volumul ce-am editat. Nici până acum nu ştiu pozitiv dacă această ediţie s-a făcut în adevăr sau nu. Multe îndatoriri ce mi le-a făcut d-l Morţun în timpul boalei mele m-au îndemnat să ezitez a da un răspuns afirmativ.
•      Dacă însă d-l Morţun ar fi renunţat la ideea de a scoate ediţiunea treia, atunci vă rog a da urmare binevoitoarelor  d-voastre intenţiuni şi a încheia cu d-l Socec, iar prisosul eventual de la ediţia a doua sau un acont asupra ediţiei a treia, vă rog să binevoiţi a le trimite sub adresa mea prin mandat poştal (M. Eminescu, Botoşani)”. Întârzierea cu care a apărut ediţia lui Morţun şi întârzierea ediţiei a treia a lui Maiorescu, a făcut ca timp de doi ani (1886- 1888), Eminescu să nu primească nici un ban de pe urma poeziilor sale, pentru a se putea întreţine.
•     În anul 1908, Ion Scurtu scoate un volum cu poeziile lui Mihai Eminescu, în care vorbește despre o însemnare a poetului, din manuscrisul nr. 2277, pag.123, cu privire la volumul ,,Lumină de lună”: ,,Acest neprețuit moment biografic, necunoscut până acum de nimeni, este eternizat pe una din galbenele file ale hârtiilor lui intime, unde ni se destăinuiește chiar și titlul volumului, un titlu admirabil, nu se poate mai fericit ales: ,,Lumină de lună, versuri lirice”. Ar fi fost să fie ca un simbol mărturisit al vieții și operei sale: al romantismului și al pesimismului, al idealismului și decepționismului, al cultului pentru natura tăcută, și al isolării de oameni. Un asemenea titlu, pe cât de modest, pe atât de plastic, ar fi meritat să fie pus în fruntea publicației noastre; dacă ne-am reservat aceasta pentru o eventuală ediție a doua, este numai de teama de a nu provoca o nedumerire în publicul cititor nepregătit” (Ion Scurtu- Mihail Eminescu. Poezii, Editura Minerva, București, 1908). Ion Scurtu s-a ținut de cuvânt și, în 1910, editează volumul ,,Mihail Eminescu. LUMINĂ de LUNĂ. Poezii”, copertă realizată de artistul Ary Murnu.
•      În introducerea volumului de poezii, Ion Scurtu arată motivele editării acestui volum, insistând pe faptul că în edițiile apărute până atunci, s-au introdus multe erori, așa cum a crezut fiecare de cuviință, încât, edițiile mai noi sunt cu cele mai multe greșeli: ,,…lipsuri de strofe, greșeli de lectură, punctuație, ortografie, precum și erorile de tipar ale publicării primitive și ale retipăriturilor. Fără îndoială că variabilitatea ortografiei și punctuației noastre, de asemenea uzul, ca să nu zic abuzul, corecturilor făcute superficial, adeseori de oameni necompetenți, fiind lucruri în deobște cunoscute și recunoscute la noi, constituiesc motive suficiente a ne fi îndemnat să bănuim existența greșelilor arătate mai sus”. Toate acestea s-au putut întâmpla deoarece Eminescu a permis modificări în poeziile sale, așa cum se poate observa dintr-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi, din Viena, datată 6 februarie 1871, în care spunea că ,,schimbările de redacție sunt îngăduite fără nici o rezervă”, deci modificările s-au făcut cu îngăduința Poetului.
•     După plecarea lui Maiorescu la Bucureşti, întrunirile de vinerea ale Junimii, erau conduse de Negruzzi şi Pogor, dar atmosfera nu mai erau cea de dinainte, deoarece ,,anecdota prima”, iar versurile lui Eminescu erau cântate în cor şi criticate de necunoscători, nemulţumindu-l pe autor. Aşa se face că timp de un şi jumătate, Eminescu nu a mai publicat nimic în ,,Convorbiri literare”, până în 1 martie 1877,  când îi scrie lui Negruzzi: ,,Spun drept că n-aveam alt gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datorăm Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice, râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău…
•    Eu sunt scriitor de ocazie şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşarte şi de neînsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele au îmbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. În orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridiculă şi dacă sunt greşeli, eu din parte-mi am cântărit orice cuvânt. Deci trimit această coală de versuri, făcând trei rugăminți cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire voi privi-o ca pe un deosebit semn de prieteșug.
•     1.Să nu se schimbe nimic din ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greșelilor mă privește pe mine;
•     2.Să se tipărească tuspatru deodată;
•     3.Să nu aibă în marginile putinței nici o greșeală de tipar” (Scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, 1 martie 1877).
•      Cele patru poezii despre care este vorba în scrisoare sunt: Melancolie, Crăiasa din povești, Lacul și Dorința și apar în ,,Convorbiri literare”, din 1 septembrie 1876.
•      Volumul ,,Lumină de lună”, editat de Ion Scurtu, în 1910, începe cu un prim capitol intitulat ,,Epoca întâiei tinereți”, cu 14 poezii, din perioada de început, 1865- 1869, publicate în revista Familia, poezii cu care Eminescu, dacă ar fi trăit, nu ar fi fost de acord să fie prinse în volum, fiind poezii de începător, mai puțin valoroase. Acesta a fost primul volum cu acest titlu, volum reeditat în 1912. 
•       Următorul volum de poezii cu acest titlu apare de abia în anul 1993, sub îngrijirea scriitorului Marin Sorescu, în două volume, urmat de un altul, în 2019, într-o ediție bilingvă, română/ spaniolă, îngrijită de Dorel Fânaru și Enrique Nogueras- Lumină de lună/ Luz de luna, editura Eikon, colecția ,,Ipotești”.
  Nicolae Iosub,2026, Botoșani
• Bibliografie:
• 1.Ion Scurtu- Mihail Eminescu. Lumină de lună, Editura Minerva, București, 1909;
• 2.Mihai Eminescu. Poezii– Ediţia a VII-a 1897, Editura Socec, Bucureşti, 1884;
• 3.Omagiu lui Mihail Eminescu– Editura Socec Bucureşti, 1909;
• 4.Alin Comșa- Mihai Eminescu. Lumină de lună, Editura M.L.N.R. București, 2025.
•