Cronică  la volumul de versuri Sub umbrela timpului de Rodica Iva Dascălu
Volumul de versuri Sub umbrela timpului, semnat de Rodica Iva Dascălu și apărut la Editura Ecou Transilvan, în 2026, se înscrie în linia unei poezii contemporane preocupate de raportul dintre ființă și timp, dintre memorie și prezent, dintre fragilitatea existenței și aspirația către lumină. Încă din titlu, poeta propune o metaforă cu putere de organizare a întregului univers liric: „umbrela timpului” sugerează, simultan, protecție și expunere, adăpost și trecere, amintire și inevitabila schimbare a omului sub presiunea vremii.

• Rodica Iva Dascălu construiește un discurs poetic în care timpul nu este doar o categorie cronologică, ci devine o prezență vie, aproape personificată, sub a cărei „umbrelă” se adună experiențe, stări, amintiri, neliniști și speranțe. Poeta privește existența cu sensibilitatea celui care a înțeles că timpul nu poate fi oprit, dar poate fi transformat în memorie și, mai ales, în poezie.
• Un prim element care individualizează scriitura este confesiunea. Versurile pornesc adesea de la o stare interioară și se deschid către o meditație mai largă asupra condiției umane. În textul critic reprodus în volum se observă această caracteristică prin formulări precum „sensibilă și delicată”, „personalitate complexă”, dar și prin referințele la „un suflet” care își caută permanent echilibrul. Nu avem de-a face cu o poezie pur descriptivă, ci cu una în care realitatea exterioară este filtrată prin conștiința lirică.
• Timpul reprezintă una dintre principalele axe ale volumului. El este perceput ca o forță care modifică omul și lumea, dar care, paradoxal, poate fi învinsă prin actul creației. Dacă existența biologică este supusă trecerii, poezia oferă posibilitatea unei alte forme de durată.
• De aici se desprinde una dintre ideile fundamentale ale cărții: omul îmbătrânește, dar cuvântul poetic poate rămâne.
• Poeta nu transformă însă trecerea timpului într-o simplă lamentație. Melancolia este însoțită de luciditate și de o discretă putere de rezistență. În poemele sale apar „amintiri”, „destin”, „suflet”, „lumină”, „noapte”, „viață”, termeni care alcătuiesc un câmp semantic al interiorității și al meditației existențiale.
• Imaginea „umbrei” se află astfel într-un permanent dialog cu aceea a luminii. Umbra nu înseamnă numai tristețe sau apropierea sfârșitului, ci și ceea ce rămâne după trecerea unei clipe. În această perspectivă, Sub umbrela timpului poate fi citită ca o poetică a memoriei: ceea ce timpul ia din existența imediată este recuperat prin cuvânt.
• Un alt merit al volumului îl constituie capacitatea autoarei de a porni de la lucruri simple și de a le conferi o semnificație mai largă. Universul poetic nu este construit exclusiv din abstracțiuni. Apar elemente ale cotidianului, ale naturii și ale vieții afective, care devin puncte de plecare pentru reflecții asupra destinului.
• În acest sens, poezia Rodicăi Iva Dascălu se apropie de o poetică a esențializării. Un obiect, o amintire, o imagine sau un gest pot declanșa o meditație asupra trecerii. Cotidianul este ridicat, prin metaforă, la nivelul simbolului.
• Se poate observa aici o tendință specifică poeziei contemporane: abandonarea descrierii pure în favoarea unei realități filtrate prin conștiința autorului. Poeta nu spune doar ce vede, ci încearcă să descopere ce se află dincolo de ceea ce vede.
• De aceea, natura nu este un simplu decor. Ea devine oglinda sufletului. Toamna, lumina, ploaia, vântul, umbrele, florile și diferitele ipostaze ale peisajului capătă valori afective și simbolice. Natura participă la starea eului liric și contribuie la construirea atmosferei de meditație.
• În profunzimea sa, Sub umbrela timpului este și o carte despre fragilitatea omului. Existența apare ca o călătorie în care bucuria și tristețea, speranța și neliniștea, iubirea și singurătatea se succed permanent.
• Autoarea nu se izolează însă într-un pesimism absolut. Dimpotrivă, în poemele sale se simte dorința de a găsi un sens, o ieșire din întuneric, o formă de împăcare. În această privință, lumina devine un simbol esențial.
• Versurile citate în paginile prezentate ale volumului – precum „Sub umbrela luminii”, „Ultimul vers din…”, „Amintiri…”, dar și referințele la „destin”, „suflet” și „lumină” – confirmă preocuparea pentru dimensiunea interioară a existenței. Poeta își construiește astfel o lirică în care experiența personală tinde către generalizare.
• Din punct de vedere stilistic, poezia Rodicăi Iva Dascălu se sprijină pe metaforă, personificare, simbol și adresarea confesivă. Metafora nu este utilizată doar ornamental, ci are rolul de a concentra o idee sau o stare.
• Titlul însuși este o demonstrație în acest sens: „umbrela timpului” este o imagine poetică ce poate fi interpretată în mai multe direcții. Umbrela protejează, dar și separă; timpul acoperă și, în același timp, dezvăluie; omul se află sub această umbrelă fără posibilitatea de a ieși definitiv de sub autoritatea ei.
• Interesantă este și alternanța dintre registrul intim și cel reflexiv. Uneori vocea lirică pare să vorbească direct despre propriile trăiri; alteori, experiența individuală se transformă într-o reflecție asupra condiției umane. Această trecere de la eu la noi conferă volumului o dimensiune mai largă decât aceea a unei simple confesiuni personale.
• Poate cea mai importantă concluzie pe care o oferă lectura volumului este aceea că poezia devine, pentru Rodica Iva Dascălu, o formă de rezistență împotriva uitării.
• Timpul poate modifica trupul, poate îndepărta oameni, poate transforma locuri și poate șterge detalii ale trecutului. Cuvântul poetic are însă capacitatea de a recupera ceea ce riscă să dispară. Astfel, actul de a scrie devine un act de memorie.
• În această perspectivă, Sub umbrela timpului poate fi privit ca un jurnal liric al trecerii, dar nu unul strict autobiografic, ci unul în care experiența personală dobândește semnificații universale.
• Poeta scrie despre sine, dar cititorul se poate recunoaște în aceste stări. Timpul este al autoarei, dar este și al nostru. Umbra este individuală, însă lumina către care aspiră poezia este comună tuturor.
• Sub umbrela timpului este un volum care propune o poezie a memoriei, sensibilității și meditației asupra existenței. Rodica Iva Dascălu nu caută spectaculosul cu orice preț, ci preferă să descopere semnificații în lucrurile aparent simple, în amintire, în natură, în trecerea anotimpurilor și în dialogul interior al omului cu propriul destin.
• Valoarea cărții rezidă tocmai în această capacitate de a transforma experiența personală într-o experiență poetică accesibilă și recognoscibilă. Sub „umbrela timpului”, omul rămâne vulnerabil, dar poezia îi oferă posibilitatea de a păstra ceea ce altfel ar fi condamnat la uitare.
• Într-o epocă literară în care poezia oscilează între experiment, minimalism, confesiune și recuperarea formelor tradiționale, Rodica Iva Dascălu își construiește propriul teritoriu liric: unul al interiorității, al memoriei și al luminii căutate printre umbre.
• Prin Sub umbrela timpului, poeta demonstrează că timpul poate fi nu numai măsurat, ci și trăit, contemplat și transformat în poezie. Iar aceasta este, în fond, una dintre marile puteri ale literaturii: să transforme trecerea în permanență și clipa în cuvânt.

Al.Florin Țene