Mănăstirea Râșca, se află la poalele unui deal împădurit în frumoasa şi pitoreasca vale a pârâului Râşca, județul Suceava, nu departe de Baia, fosta capitală a Moldovei.

•       La început a fost numită Bogdăneşti, fiind înființată în 1359 de Bogdan I – Voievod al Maramureşului şi întemeietorul Moldovei. A fost distrusă de tătari și refăcută în 1511 de fiul lui Ştefan cel Mare, care tot Bogdan Vodă se numea. A fost, din nou pustiită de turci, s-a zidit din nou în 1540 de Petru Rareş, dându-i numele de, Mănăstirea Râşca, după râul care trece prin apropiere.
  Deși în Bucovina există și alte biserici din perioada medievală cu icoane pe exterior, Mănăstirea Râşca este singura dintre ele pictată în stil pur bizantin. 
•      În celula din zidul clopotniței, care se vede şi astăzi, a fost închis Mihail Kogălniceanu, din ordinul prințului Mihail Sturdza, pentru ideile sale politice. În timpul detenției, în 1844, a scris cartea „Fragmente scoase din Cronicile Moldovei şi Valahiei”, publicată la Iaşi în 1845 (Wikipedia).
•       În secolul XX, la Mănăstirea Râşca au viețuit viitorul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală şi Arhiepiscopul Calinic al Sucevei și Rădăuților care a și fost stareț al mănăstirii între anii 1990 și 1991.
•        Pe clădirea bisericii, în stânga intrării, a fost amplasată o placă de marmură cu următoarea inscripție:
• „Spre știință
• Mănăstirea Râșca – la început numită Bogdănești – a fost înființată în 1359 de Bogdan Vodă, venit din Maramureș ca întemeetor al Principatului Moldovei. Distrusă fiind de tătari prin foc, a fost refăcută în 1511 de Bogdan Vodă, fiul lui Ștefan cel Mare.
• Dar și aceasta, pustiită fiind de turci, s’a zidit din temelie în 1540 actuala mănăstire, dincolo de râul Râșca, pe un dâmb, de Petru Rareș voevodul Moldovei, dându-i numele: Mănăstirea Râșca.
• Știut să fie că Mănăstirea Râșca, prin poziția ei, retrasă fiind, i s’a dat și destinația a fi închisoare pentru călugării vagabonzi și în deosebi pentru boerii răzvrătiți împotriva domnitorului. Din ordinul prințului Mihail Sturza, a fost închis aici, în 1844, în celula din zidul clopotniței, care se vede și astăzi, Mihail Kogălniceanu, marele bărbat de stat, 6 luni, pentru ideile sale politice prea înaintate.
• În 1921 un groaznic foc a ars acoperișul bisericii, casa de oaspeți și chiliile cu întreaga gospodărie, așa că mănăstirea era amenințată cu pustiirea. Din îndemnul și stăruința I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, a fost refăcută prin munca și osârdia călugărilor, ajutați de popor și autorități; terminându-se în timpul domniei M.S. Regelui Carol II, prim ministru fiind Dl. N. Iorga, stareț fiind arhimandritul Paisie Cozma.
• În vremea Marelui Război pentru Întregirea Neamului, 1916-1918, călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirei au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca toți, în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria.–1931-„
•       Se spune că Mihai Eminescu aici ar fi scris aici poezia „Singurătate”, iar o povestire din volumul „România pitorească” dezvăluie că și Alexandru Vlahuță a poposit la Mănăstirea Râşca. După cum scrie în povestirea ,,În munții Sucevii” din volumul ,,România pitorească” (1901), în drumul său prin Ținutul Suceava, ,,cel din urmă ținut de munte al țării”, scriitorul Alexandru Vlahuță a poposit și la Mănăstirea Râșca, ,,pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și cu opt chilii„.
•       Din ordinul prințului Mihail Sturdza, Mihail Kogălniceanu a fost închis pentru bănuiala uneltirii împotriva domnitorului, la primul etaj al Turnului – clopotniță al mănăstiri. Marele om politic a fost ținut prizonier timp de 6 luni, din 22 iulie și până în 9 decembrie 1844, fiind păzit permanent de un sergent, un caporal şi patru soldați.
•        Într-o publicație interbelică, este postată a treia fotografie a lui Mihai Eminescu și următoarele rânduri:
•                    ,,MIHAIL EMINESCU
• -Amintire- La Mănăstirea Râșca-
• La mînăstirea Râșca, județul Suceava, se află și azi camera unde poetul Eminescu a locuit câteva luni și unde a compus multe din versurile lui frumoase; acolo a compus marele poet versurile din ,,Singurătate”:
• Cu perdelele lăsate  stau la masa mea de brad,
• Focul pâlpâe în sobă, iară eu pe gânduri cad. –
• Versuri ce-s scrise pe ușorul ușei din dreapta, purtând iscălitura lui (dacă scrisul e autentic sau nu, astăzi nu s-ar putea stabili deoarece fiind scris cu creionul s-a șters cu timpul, însă acum câțiva ani în urmă, caracterul scrisoarei lui se arăta ici-colo). Călugării bătrâni de-acolo știu multe de el și din apucăturile lui. Venise cu un….”.
•     Poezia ,,Singurătate”, este publicată în revista ,,Convorbiri literare”, din 1 martie 1878, ceea ce dovedește că ea este scrisă înainte de această dată. Probabil, în anul 1877. Poetul este în camera sa sărăcăcioasă, cu focul pâlpâind în sobă (erau zile friguroase de toamnă sau de iarnă), scriind poezie:
• ,,Stoluri, stoluri trec prin minte
• Dulci iluzii…Amintiri
• Țîrîiesc încet ca greieri
• Printre negre vechi zidiri”.
•      Observăm că poetul era într-un loc, unde erau vechi zidiri (mănăstire), și este cuprins de vechi amintiri, are sufletul trist și vede ,,Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”. Deci, locul era într-un lăcaș de cult, o mănăstire sau biserică, unde erau multe icoane. 
•      Chiar dacă, poezia ,,Singurătate nu este scrisă într-o mănăstire (Râșca), este posibil că versurile de mai sus, din primele două strofe, să fi fost inspirate de atmosfera unei mănăstiri, unde scrie câteva strofe, din cele 10. Ultimele strofe sunt scrise de Eminescu în odaia sa, așteptând să-i apară iubita: ,,Este Ea. Deșarta casă/ Dintr-o dată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieții-mi/ E-o icoană de lumină”. Cine putea fi Ea, alta decât Veronica Micle, muza inspiratoare pe care Eminescu o aștepta mereu în această perioadă ieșeană a vieții sale:
• ,,Şi mi-i ciudă cum de vremea
• Să mai treacă se îndură,
• Când eu stau şoptind cu draga
• Mână-n mână, gură-n gură”.
•       
•     Poezia ,,Singurătate”, este trimisă de Mihai Eminescu de la București, pentru a fi publicată în revista ,,Convorbiri literare”, împreună cu poeziile: Povestea teiului, Povestea codrului și Departe sunt de tine…, toate patru într-o ,,coala de versuri”, însoțită de o scrisoare către Iacob Negruzzi, în care precizează: ,,Deci trimit această coală de versuri, făcând trei rugăminți cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire voi privi-o ca pe un deosebit semn de prieteșug.
•     1.Să nu se schimbe nimic din ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greșelilor mă privește pe mine;
•     2.Să se tipărească tuspatru deodată;
•     3.Să nu aibă în marginile putinței nici o greșeală de tipar” (Scrisoarea  lui Eminescu către Iacob Negruzzi din 9 februarie 1878).
•       Poezia ,,Singurătate” se află în manuscrisele 2280, 17-18 și 2260, 158-159, cu două strofe în plus decât varianta publicată în Convorbiri literare.
•       Afirmația de pe fotografia lui Eminescu, este mai puțin credibilă, scrisul de pe ușorul ușei chiliei putând fi făcută de oricare vizitator care citise poezia sau, chiar, de către unul din călugării din mănăstire. Chiar dacă Eminescu ar fi vizitat această mănăstire, el nu și-ar fi scris primele versuri pe ușorul chiliei, în caz că i-ar fi fost inspirate de mediul mănăstiresc, ci, le-ar fi consemnat în carnetul de notițe, care, știm că îl însoțea mereu. Dacă Eminescu ar fi vizitat această mănăstire, acest lucru s-ar fi putut întâmpla în perioada 1886-1877 (până în octombrie), când lucra la Curierul de Iași, fiind aproape de Veronica Micle și Ion Creangă. Este posibil ca Eminescu să fi vizitat Mănăstirea Râșca, împreună cu prietenul său, Ion Creangă, care cunoștea bine lăcașurile de cult și ar fi petrecut câteva zile liniștite împreună.
•        Oricum, este un moment plăcut din viața poetului Mihai Eminescu, cu care orice român se mândrește, mai ales atunci când Poetul a trecut prin localitatea lor și a lăsat urme și amintiri, ajunse până în zilele noastre..

Nicolae Iosub, 8 septembrie 2026, Botoșani