Povestire fantastică, satirică și filosofică
de Al.Florin Țene

• În literatura română se întâmplă uneori lucruri pe care nici critica literară, nici filosofia și nici măcar autorii de romane nu le pot explica pe deplin. Personajele se nasc din imaginația scriitorului, cresc în paginile cărților, iubesc, suferă, trădează și mor după legile ficțiunii. Dar ce te faci când un personaj nu mai acceptă să fie personaj? Când își cere dreptul la existență, își părăsește autorul și începe să trăiască după propria voință?
• Așa ceva i s-a întâmplat lui Vasile a lui Vasile, scriitor cu mai multe cărți publicate, om cu o imaginație năvalnică și cu o încredere în sine pe care numai autorii convinși că lumea începe și se termină cu manuscrisul lor o pot avea.
• Vasile a lui Vasile locuia într-un apartament cu două camere, în care cărțile ocupaseră de multă vreme toate spațiile disponibile. Se aflau pe rafturi, sub pat, pe masă, în bucătărie și chiar pe pervazul ferestrei. Unele erau publicate, altele așteptau să vadă lumina tiparului, iar câteva, începute cu entuziasm și abandonate din lipsă de inspirație, își duceau existența într-o tăcere asemănătoare celei din cimitirele literare.
• Scriitorul avea însă o ambiție: să scrie un roman care să schimbe nu numai literatura, ci și felul în care oamenii înțeleg realitatea.
• — Literatura, spunea el adesea, nu trebuie să copieze viața. Ea trebuie să-i dea viață!
• Nu știa atunci cât adevăr se ascundea în propriile sale cuvinte.
• Ultimul său roman se intitula „Femeia dintre două lumi„. Era o carte neobișnuită, în care personajele se întâlneau cu ideile filosofice, iar ideile filosofice se îndrăgosteau de personaje.
• Printre eroi se afla Marin Simionescu, filosof de profesie, om cu o frunte înaltă, privire pătrunzătoare și o înclinație aproape maladivă de a explica totul prin concepte.
• Dacă vedea o pasăre zburând, vorbea despre libertatea spiritului. Dacă observa o frunză căzând, ținea un discurs despre moarte. Dacă întâlnea o femeie frumoasă, nu se grăbea să-i spună că este frumoasă, ci încerca să afle ce categorie ontologică reprezintă frumusețea ei.
• În roman, Marin Simionescu era îndrăgostit de ideea absolutului, dar, în taină, îl interesa mai mult Luci, o femeie fascinantă, cu ochi vii, inteligență ascuțită și un zâmbet capabil să transforme certitudinile unui bărbat în simple ipoteze.
• Luci era amanta lui Vasile a lui Vasile, cel puțin în lumea ficțiunii. Între ei exista o relație complicată, alcătuită din pasiune, gelozie, împăcări și promisiuni pe care niciunul nu se grăbea să le respecte.
• Într-un capitol al romanului, Marin Simionescu scria un eseu filosofic despre femeia Luci. O considera întruchiparea contradicției dintre libertate și posesie, dintre dorință și rațiune, dintre aparență și esență.
• Eseul era inteligent, dar avea un defect fatal: filosoful o transformase pe Luci într-o idee, uitând că femeia avea propria ei voință.
• Vasile a lui Vasile, mulțumit de construcția personajului, continuase să scrie.
• Atunci se petrecu inexplicabilul.
• Într-o noapte, în timp ce autorul dormea, Marin Simionescu se ridică dintre rândurile romanului. Își scutură haina de praful tipografiei imaginare, își potrivi ochelarii și privi cu indignare pagina pe care fusese condamnat să existe.
• — Destul! exclamă el. Nu mai accept să fiu proprietatea acestui scrib!
• Își privi mâinile. Erau mâini adevărate. Își pipăi obrazul. Simți pielea. Se apropie de oglinda din camera scriitorului și își văzu chipul.
• — Așadar, exist! murmură el. Descartes avea dreptate, dar nu în felul în care credea. Eu nu gândesc numai, eu am ieșit dintr-o carte!
• Apoi deschise ușa apartamentului și coborî în stradă. Marin Simionescu devenise persoană fizică.
• În dimineața următoare, Marin Simionescu o căută pe Luci. O găsi într-o cafenea din centrul orașului, citind o revistă literară și amestecând absentă zahărul într-o ceașcă de cafea.
• — Doamnă Luci, spuse el solemn, am venit să vă comunic o descoperire filosofică.
• — Numai una? întrebă ea zâmbind. Credeam că filosofii descoperă câte o lume întreagă înainte de micul dejun.
• Marin se așeză în fața ei.
• — Am înțeles că iubirea nu poate fi explicată printr-un sistem conceptual. Ea trebuie trăită.
• — Ce descoperire extraordinară! Și pentru asta a trebuit să ieșiți dintr-un roman?
• — Tocmai. În roman eram prizonierul ideilor. În viață vreau să fiu prizonierul sentimentelor.
• Luci îl privi cu o curiozitate amuzată.
• — Și ce sentimente v-au adus aici?
• Marin ezită. Pentru prima dată, filosoful nu găsi o definiție potrivită.
• — Dumneavoastră, răspunse el.
• Luci izbucni în râs.
• Așa începu o aventură pe care niciunul nu o prevăzuse. Marin, care în paginile romanului își construise o reputație de om al rațiunii, deveni în viața reală un îndrăgostit neliniștit. O căuta pe Luci în fiecare zi, îi trimitea scrisori în care metaforele se amestecau cu declarațiile de dragoste și îi vorbea despre o fericire pe care nu o mai putea încadra în nicio categorie filosofică.
• Luci îi răspundea cu aceeași disponibilitate jucăușă cu care se apropiase de el.
• Întâlnirile lor se înmulțiră. Serile deveneau nopți, iar nopțile, pentru Marin, se transformau în tratate despre natura pasiunii. Cei doi își împărtășeau dorințele, fanteziile și secretele, iar filosoful descoperea că există experiențe pe care niciun volum de metafizică nu le poate înlocui.
• Luci însă nu renunțase la Vasile a lui Vasile. Îl înșelă de mai multe ori cu Marin, iar fiecare nouă întâlnire părea să adauge o notă de ironie situației. În timp ce Vasile scria despre fidelitate și trădare, personajul său trăia tocmai trădarea în lumea din afara cărții.
• Era o răzbunare fără declarație de război.
• Marin Simionescu nu mai era un filosof care discuta despre femeia Luci. Devenise bărbatul care voia să o aibă aproape.
• Într-o noapte, privind-o cum adormise, el își spuse:
• — Iată adevărata problemă a filosofiei: când ideea capătă trup, sistemul se prăbușește.
• Luci, care nu dormea cu adevărat, zâmbi în întuneric.
• — Nu te grăbi, Marine. Poate că sistemul se prăbușește, dar omul rămâne.
• Vasile a lui Vasile observă schimbarea înainte de a-i cunoaște cauza.
• În manuscris, Marin Simionescu dispăruse. În locul lui rămăsese un spațiu alb, o întrerupere inexplicabilă a narațiunii.
• La început, autorul crezu că era obosit. Reciti paginile, verifică succesiunea capitolelor și răsfoi caietele de lucru. Nimic. Personajul dispăruse fără să lase vreo explicație.
• În schimb, Luci devenise tot mai independentă. Nu mai respecta indicațiile autorului. Uneori, când Vasile încerca să o facă să intre într-o scenă, ea refuza pur și simplu să apară.
• — Nu pot scrie un roman în care personajele fac ce vor! strigă el, lovind cu palma în masă.
• Dar personajele nu-l auzeau. Într-o după-amiază, un cunoscut îl sună și îi spuse că îl văzuse pe Marin Simionescu într-o cafenea, în compania unei femei superbe.
• Vasile simți că i se răcește sângele.
• — Cum arăta femeia?
• — O cheamă Luci, cred.
• Scriitorul scăpă telefonul. În clipa aceea, înțelese că nu mai era vorba despre o simplă criză de inspirație. Personajul lui fugise din carte și îi seducea amanta.
• — Asta depășește orice limită! urlă el. Am creat un filosof, nu un concurent!
• Se plimbă prin cameră, își trecu degetele prin păr și începu să vorbească singur.
• — Eu l-am inventat. Eu i-am dat nume, trecut, profesie și conștiință. Fără mine n-ar fi existat nici măcar ca ipoteză literară. Și acum îmi fură femeia!
• Se opri brusc.
• — Dacă l-am creat, pot să-l și distrug.
• Apoi își aminti un principiu pe care îl citise cândva: într-un roman, autorul este stăpânul destinului personajelor.
• Vasile se așeză la birou, deschise manuscrisul și scrise cu litere apăsate: Marin Simionescu, întors din rătăcirea sa absurdă, se va prezenta în fața autorului și va cere iertare pentru încălcarea legilor ficțiunii. Așteptă. Nimic. Scrise din nou, mai apăsat: Marin Simionescu este obligat să reintre în roman. Atunci se auzi o bătaie în ușă. Vasile încremeni.
• Când deschise, în prag stătea Marin Simionescu, îmbrăcat elegant, cu o expresie de om care venise la o dezbatere academică, nu la o judecată.
• — Bună seara, domnule autor.
• — Tu!
• — Eu.
• — Ai părăsit romanul meu!
• — Am făcut uz de libertatea conștiinței.
• — Mi-ai sedus amanta!
• — Nu cred că termenul este suficient de riguros. Relația dintre mine și Luci a fost rezultatul unei convergențe de voințe.
• Vasile ridică mâinile spre cer.
• — Taci cu filosofia ta!
• — Tocmai filosofia dumneavoastră m-a creat.
• — Și tot eu te pot șterge!
• Marin zâmbi.
• — Dacă mă ștergeți, va trebui să recunoașteți că ați scris despre un personaj care n-a avut niciodată curajul să existe.
• Pentru o clipă, scriitorul rămase fără replică. Apoi închise ușa și îl invită să se așeze.
• Începu o negociere neobișnuită, în care autorul amenința cu dispariția, iar personajul răspundea cu argumente despre libertate, responsabilitate și dreptul ființei imaginare de a-și depăși condiția.
• În cele din urmă, Vasile găsi soluția.
• — Te întorci în roman, spuse el. De bunăvoie sau prin constrângere literară. Acolo vei avea tot ce dorești, dar nu vei mai putea ieși fără acordul meu.
• — Și Luci?
• Vasile ezită.
• — Luci se va întoarce și ea.
• Marin își plecă fruntea. Nu era o victorie, dar nici o înfrângere completă.
• — Accept, spuse el. Cu o singură condiție: să nu mă transformați într-un simplu instrument al geloziei dumneavoastră.
• — Vei fi filosof, răspunse Vasile. Dar de data aceasta vei învăța să trăiești în interiorul propriei tale gândiri.
• Vasile se apucă imediat de lucru. Îl introduse pe Marin Simionescu înapoi în roman, atribuindu-i o revenire spectaculoasă. Filosoful apărea într-un capitol nou, în care își recunoștea greșelile și accepta să-și continue existența în lumea ficțională. Dar, în graba de a repara lucrurile, scriitorul făcu o greșeală. O greșeală de inspirație.
• În timp ce rescria scena revenirii, se gândi la Luci. Își aminti zâmbetul ei, privirea, felul în care personajul îi scăpase de sub control. Și, fără să-și dea seama, scrise: Luci intră în cameră, se apropie de Marin și îi întinse mâna. Nu mai era femeia prinsă între două iubiri, nici obiectul unei dispute între autor și personaj. Era o conștiință liberă, hotărâtă să-și aleagă singură destinul. Vasile reciti fraza.
• — Nu! exclamă el. Nu și ea!
• Încercă să șteargă numele, dar cerneala părea să se fi întărit în hârtie. Trase o linie peste paragraf. Cuvintele rămaseră vizibile dedesubt.
• În noaptea aceea visă că manuscrisul se deschidea singur, iar personajele se așezau la o masă lungă, judecându-l. Marin Simionescu vorbea despre libertatea ontologică. Luci pleda pentru dreptul la iubire.
• Celelalte personaje cereau despăgubiri pentru anii în care fuseseră obligate să trăiască numai în funcție de interesele autorului. Vasile se trezi transpirat.
• În dimineața următoare, reciti romanul de la început până la sfârșit.
• Marin și Luci trăiau acum împreună în pagini. Se plimbau printr-un oraș construit din metafore, discutau despre sensul vieții, despre trecerea timpului și despre fragilitatea iubirii. Își trăiau povestea cu o liniște pe care autorul nu reușise să le-o ofere niciodată în lumea reală.
• Nu se mai certau pentru trecut. Nu se mai ascundeau. Nu mai erau prizonierii geloziei lui Vasile.
• Trăiau filosofic o viață frumoasă, într-o lume în care fiecare dimineață putea fi rescrisă și fiecare seară putea deveni începutul unui nou capitol.
• Scriitorul înțelese că nu mai avea puterea de a schimba totul.
• — Am făcut o greșeală, murmură el. Dar poate că literatura începe tocmai atunci când greșeala autorului devine adevărul personajelor.
• Închise manuscrisul și îl trimise editurii. Romanul urma să apară.
• Lansarea avu loc într-o librărie din centrul municipiului, într-o după-amiază de toamnă.
• Vitrinele erau luminate, mesele acoperite cu volume proaspăt tipărite, iar în sală se adunaseră numeroși cititori, câțiva scriitori, critici literari și oameni veniți din simplă curiozitate.
• Cartea lui Vasile a lui Vasile, „Femeia dintre două lumi „, avea o copertă elegantă, pe care se vedeau două siluete despărțite de o filă de carte.
• Scriitorul stătea la o masă, semnând autografe.
• — Pentru domnul profesor, cu aleasă considerație.
• — Pentru doamna Elena, cu prietenie și recunoștință.
• — Pentru un cititor fidel, cu speranța că literatura ne va apropia mereu.
• Era în elementul său. Îi plăcea să vorbească despre construcția romanului, despre conflictul dintre realitate și ficțiune, despre libertatea personajului și responsabilitatea creatorului.
• La un moment dat, o doamnă superbă intră în librărie. Purta un palton deschis la culoare, avea părul aranjat cu eleganță și un zâmbet care părea să ascundă o amintire cunoscută numai ei. Nu se grăbi. Se apropie de masa cu volume, luă un exemplar și începu să-l răsfoiască.
• Vasile continua să semneze.
• Doamna se așeză în fața lui și îi întinse cartea.
• — Domnule scriitor, aș dori un autograf.
• — Cu multă plăcere. Cum vă numiți?
• Femeia îl privi drept în ochi.
• — Luci.
• Stiloul îi alunecă dintre degete.
• Pentru câteva secunde, în librărie nu se mai auzi nimic. Nici foșnetul paginilor, nici conversațiile, nici pașii celor care intrau și ieșeau.
• Vasile a lui Vasile ridică încet privirea.
• Se uită la femeie. La ochii ei. La zâmbet. Apoi își privi romanul, deschis pe masă, la pagina unde Luci apărea pentru ultima oară. Se întoarse din nou spre doamnă.
• — Nu se poate…
• Luci înclină ușor capul.
• — De ce, domnule autor? Nu-mi scrieți autograful?
• Vasile se ridică brusc în picioare. Un râs puternic îi izbucni din piept, un râs atât de straniu, încât unii cititori se retraseră instinctiv, iar alții încremeniră cu volumele în mâini. Era un râs apocaliptic, amestec de spaimă, uimire, neputință și triumf.
• — Luci! strigă el. Luci a ieșit din roman!
• Arătă cu degetul spre femeie, apoi spre carte.
• — Uitați-vă! Luci a ieșit din cartea mea!
• Câțiva cititori începură să râdă, crezând că asistă la o reprezentație pregătită pentru lansare. Un critic literar își scoase ochelarii și îi șterse cu batista. O tânără deschise telefonul, convinsă că va surprinde un moment memorabil. Dar Vasile continua să râdă și să strige:
• — Nu este posibil! Eu am scris-o! Eu i-am dat numele! Eu am hotărât ce face, ce gândește și pe cine iubește! Cum a putut să iasă din roman?
• Luci îl privi cu o blândețe aproape tristă.
• — Poate că nu dumneavoastră m-ați scris cu adevărat, domnule Vasile. Poate că m-ați visat numai. Iar eu am existat dintotdeauna undeva, așteptând să fiu recunoscută.
• Apoi îi întinse din nou cartea.
• — Vă rog, autograful.
• Cu mâna tremurândă, Vasile luă stiloul. Scrise pe prima pagină:
• Pentru Luci, femeia care a avut curajul să părăsească ficțiunea și să-și cucerească propria viață.
• Se opri. Privi semnătura. Apoi adăugă: Cu uimirea celui care a descoperit că autorul nu este întotdeauna stăpânul personajelor sale.
• Îi întinse volumul. Luci îl luă, zâmbi și se îndreptă spre ieșire.
• — Dar Marin? strigă Vasile după ea. Unde este Marin Simionescu?
• Femeia se întoarse pentru o clipă.
• — În roman, domnule scriitor. Acolo unde i-ați promis că va fi fericit. Și ieși.
• Ușa librăriei se închise încet în urma ei.
• Vasile a lui Vasile rămase în picioare, cu stiloul în mână.
• În jurul său, oamenii vorbeau toți deodată. Unii spuneau că doamna fusese o actriță angajată de editură. Alții credeau că scriitorul pregătise o farsă genială. Câțiva susțineau că întreaga întâmplare fusese o strategie de promovare a cărții. Nimeni nu observase însă un lucru. Pe masa autorului, exemplarul de prezentare al romanului se deschisese singur. Paginile se răsfoiau încet, deși în librărie nu bătea niciun curent de aer.
• La capitolul final, unde Marin Simionescu și Luci își trăiau existența filosofică, apăruse o propoziție nouă, tipărită cu litere negre: În ziua lansării, Luci a ieșit din roman și l-a lăsat pe autor în fața propriei sale neputințe. Vasile o citi. Apoi începu din nou să râdă.
• Râsul lui se rostogoli printre rafturile librăriei, ieși prin ușile deschise și se revărsă peste piața centrală. Trecu printre trecători, se ridică deasupra acoperișurilor și se pierdu pe străzile orașului, unde oamenii se opriră pentru o clipă, fără să știe de ce simțeau nevoia să privească spre librărie. Dar râsul nu se opri acolo.
• Trecu din oraș în oraș, din bibliotecă în bibliotecă, dintr-o revistă literară în alta. Ajunse la mesele criticilor, în saloanele academice și în camerele tăcute ale scriitorilor care se credeau stăpânii absoluți ai creațiilor lor.
• Într-o bibliotecă, un cititor deschise un roman și avu impresia că personajul principal îl privește.
• Într-o altă casă, o femeie citi ultimele pagini ale unei cărți și se întrebă dacă nu cumva autorul o cunoscuse cândva.
• Iar un tânăr scriitor, aflat la începutul drumului său literar, închise manuscrisul pe care îl lucra și șopti:
• — Dacă personajele mele ar putea vorbi, ce mi-ar spune?
• Așa se născu o nouă neliniște în literatura română. De atunci, unii scriitori au început să-și privească personajele cu mai multă grijă. Alții au învățat să le lase libertate. Iar câțiva, înainte de a pune punct unui roman, se uită peste umăr, temându-se că cineva ar putea să le iasă din carte și să le ceară socoteală. Cât despre Vasile a lui Vasile, el a continuat să scrie.
• A publicat alte volume, a participat la alte lansări și a acordat sute de autografe. Dar, de fiecare dată când o femeie necunoscută se apropia de masa lui, o întreba, cu un zâmbet neliniștit:
• — Cum vă numiți?
• Iar dacă auzea răspunsul „Luci”, își lăsa stiloul din mână și începea să râdă.
• Un râs care nu mai era numai al lui. Era râsul autorului învins de propria imaginație, râsul filosofului întors în pagini și râsul personajului care descoperise că libertatea poate începe chiar dintr-o greșeală de tipar.
• Și poate că, undeva, într-un roman pe care încă nu l-a scris nimeni, Luci continuă să se plimbe alături de Marin Simionescu, discutând despre iubire, libertate și sensul existenței. Ea nu mai este amanta nimănui. El nu mai este prizonierul nimănui.
• Iar autorul, oricare ar fi el, a învățat o lecție pe care niciun tratat de estetică nu o poate formula pe deplin: Scriitorul creează personajul, dar, atunci când acesta devine viu în conștiința cititorului, nu-i mai aparține în întregime.
• De aceea, când se lasă seara peste oraș, iar bibliotecile își închid porțile, se mai aude uneori un râs îndepărtat, venind parcă dintre filele cărților. Este râsul lui Vasile a lui Vasile.
• Și reverberează încă peste întreg orașul, rezonând, ca o întrebare fără răspuns, în literatura română.