ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, XXIV, 2024, Botoșani, Editura Quadrat, 363 p.
Nr. XXIV, 2024, al anuarului Muzeului Judeţean Botoşani, ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, alcătuit de către dr. Dan PRODAN și dr. Răzvan CIOBANU, cu sprijinul dr. Aurel Melniciuc, dr. Sergiu Balanovici și dr. Adela Kovács, este structurat în 6 secţiuni tematice: I: Istorie; II: Genealogie; III: Contribuții la istoria localității Botoșani; IV: Artă–etnografie–colecții; V: Aniversări; VI: Note bibliografice, fiecare cu un număr specific de articole, studii, recenzii. Prezentul volum este dedicat academicianului  Alexandru  Zub la împlinirea vârstei de 90 de ani.

Cuprinsul în limba română (pp. 5 – 6) și în engleză (pp. 7 -8), Lista colaboratorilor (p. 9) și Abrevierile utilizate (pp. 10 – 12) oferă informații generale și orientarea rapidă în noul volum. 

Secțiunea I: Istorie, cu șase articole și studii, este inaugurată de numismatul Mihai Cornaci, care l-a prezentat pe „Împăratul-filosof Marcus Aurelius în memoria contemporanilor” (pp. 15 – 25), evidențiind principalele coordonate ale vieții, operei filozofice și realizărilor politice, militare, economice, financiare, sociale, culturale ale împăratului stoic (161 – 180 d. Hr.). O concluzie a experienței sale de viață și de activitate pluri-direcțională este cugetarea că „Modul cel mai bun de a te răzbuna pe cineva este acela de a nu răsplăti răul cu rău” (Marcus Aurelius, Către sine însuși, cartea a VI-a). Personalitatea complexă a împăratului-filosof a fost evocată, în ultimele trei decenii, în mai multe produse medalistice comemorative din Italia (1997) și România (2005 – 2008), pe care medalii autorul le-a descris tehnic, subliniindu-le valoarea de colecție în Galeria Marcus Aurelius. 

Emil Caranica a abordat „Fenomene aerospațiale neidentificate în cronicile Țărilor Române”  (pp. 26 – 39), alcătuind o listă a acestora din secolele XV – XIX și concluzionând că „(…)  aceste fenomene aerospațiale au fost observate și pe cerul Țărilor Române, ca peste tot în Europa și în lume. Ele se numără, fără îndoială, cu miile. Oamenii simpli le-au văzut, asociindu-le cu «zmei și balauri» cu coadă de foc, cu apariții «divine» sau «drăcești», cu semne de rău augur, iele și vietăți intrate în folclor. Cercuri ale «ielelor» în păduri ascunse sau în lanuri existau și pe atunci, la fel ca astăzi. Aceste apariții ne-au însoțit pe parcursul întregii istorii, până în zilele noastre. Fenomenele din epocile trecute (…) semnalate (…) de milioanele de observatori anonimi care se feresc să vorbească despre ele, pentru a nu fi considerați nebuni”.Dan Prodan a analizat, utilizând două noi documente de introspecție, respectiv fișa postului deputatului și fișa individuală de activitate a delegatului regional, „Activitatea deputaților din ținuturile Dorohoi și Botoșani în Divanul/Adunarea ad-hoc al/a Moldovei (septembrie/octombrie 1857 – decembrie 1857/ianuarie 1858)” – (pp. 40 – 152).
Deputații Ținutului Dorohoiului, aleși pentru Divanul/Adunarea ad-hoc a Moldovei de la Iași, au fost: 1. vornicul Mihail Kogălniceanu, deputatul proprietarilor mari; 2. aga Iancu (Ion) Docan, deputatul proprietarilor mari; 3. pitarul Gheorghie Masian, deputatul proprietarilor mici (răzeși); 4. Dumitru Savin, deputat sătean (clăcaș, pontaș); 5. doctorul, postelnicul Costachi (Constantin) Vârnav, deputat de oraş. Deputații Ținutului Botoşanilor: 6. vornicul Dimitrie Rallet, deputatul proprietarilor mari; 7. spatarul Neculai Cananău (Canano), deputatul proprietarilor mari; 8. clucerul Ștefan Calin (Călin), deputatul proprietarilor mici (răzeși); 9. Simion al Stancei (Stancăi /Stanciu), deputat sătean (clăcaș, pontaș); 10. vornicul Sevastian Cananău (Sebastian Canano), deputat de oraş; 11. doctorul, aga Alecu Jieanu (Alexandru Jiean), deputat de oraș.
„În timpul celor trei luni de activitate parlamentară la Iași, s-au inițiat și s-au dezvoltat o eficientă comunicare și o strânsă colaborare între deputații din același ținut, pe de o parte, și din ținuturile vecine, pe de altă parte. Astfel, în Ținutul Dorohoi, între M. Kogălniceanu, I. Docan, dr. C. Vârnav, în forma: raportor comisie – prezentare document (Kogălniceanu) –  susținere document cu amendament /vot (Docan, Vârnav, ceilalți deputați ținutali). În Ținutul vecin Botoșani: între D. Rallet, N. Cananău, S. Cananău, A. Jieanu, în aceeași schemă: raportor comisie – prezentare document (Rallet) – susținere document cu vot (Cananău, Jieanu, ceilalți deputați ținutali). Aceeași formulă de colaborare «de vecinătate»  i-a implicat pe deputații din Dorohoi și Botoșani, lideri informali fiind M. Kogălniceanu și D. Rallet. Deputații săteni (clăcași /pontași) și majoritatea proprietarilor mici (răzeși) au fost puternic influențați în deciziile și voturile lor referitoare la problemele de interes general național unionist de către deputații mari proprietari și, uneori, de către cei bisericești. A existat, de asemenea, o strânsă colaborare și susținere între deputații acelorași clase /categorii social-ocupaționale, în cadrul celor cinci comitete specifice”, a precizat autorul.
Deputați din ținuturile Dorohoi și Botoșani au fost aleși prin vot/ numiți în diferite funcții în cadrul Divanului/ Adunării ad-hoc, al comisiilor interne, al Comitetelor specifice. Astfel, Dimitrie Rallet a fost secretar al Biroului permanent al Divanului în toate cele trei luni ale activității instituției, secretar al Comitetului proprietarilor mari, secretar al Comitetului sătenilor (țăranilor clăcași  /pontași), secretar al Comitetului clerului, membru în diverse comisii etc. Iancu (Ion) Docan a candidat pentru funcția de secretar supleant, dar nu a fost ales din cauza absenței nemotivate la ședința respectivă. Simion al Stancii /Stancăi /Stanciu a fost președinte al Comitetului sătenilor (țăranilor clăcași/ pontași) în octombrie-noiembrie 1857. Sevastian Cananău (Sebastian Canano) a fost ales președinte al Comitetului orășenilor (deputaților de oraș) în noiembrie-decembrie 1857.
O mențiune specială trebuie făcută referitor la Mihail Kogălniceanu, deputatul de Dorohoi. Personalitate unică și dominantă, competent și multilateral, a fost cel mai activ reprezentant ținutal în cadrul Divanului/ Adunării ad-hoc de la Iași, parlamentar sui-generis din toate punctele de vedere: unionist până în ultima celulă a corpului; posesor al unei culturi generale și specifice istorico-geografico-juridico-literare impresionante, unice; vorbitor de limbi străine diplomatice europene (franceza, germana); politician foarte bine și prompt informat referitor la evoluțiile politico-militaro-diplomatice interne și europene; strateg politic vizionar; tactician parlamentar iscusit, știind când să insiste până la limită și când să cedeze constructiv; lider informal de grup, cu o puternică influență asupra altor deputați; autor de inițiative îndrăznețe, tranșante, necesare; șef sau membru de comisie inspirat și inventiv, astfel mult mai util mișcării unioniste decât în funcția de vicepreședinte al Divanului moldav, secretar al Biroului permanent sau chestor; autor/ co-autor, cu argumentare istorică, juridică, logică imbatabilă, de rapoarte ale unor comisii importante; orator îndrăzneț, spontan, cursiv, cerebral, obiectiv, acid sau conciliant, după caz; raportor clar, precis, convingător al concluziilor expuse; comunicator inteligent și persuasiv; promotor tenace al intereselor de grup/ personale; formator și consolidator de opinie. Toate acestea au fost prompt și realist înțelese de contemporanii săi unioniști, care l-au etichetat ca atare, Ion Ionescu de la Brad numindu-l vizionar „factotum” al Adunării ad-hoc de la Iași. M. Kogălniceanu a fost locomotiva parlamentară unionistă care a tras pe „drumul de fier” al idealului și proiectului unificării naționale statale moldo-valahe trenul cu marea majoritate a deputaților unioniști din eșaloanele II și III, „masă de manevră și de vot decizional consultativ”, deasupra intereselor de clasă/ grup/ subgrup socio-profesional sau personale-punctuale. El a precizat foarte clar în acest sens „că scopul întrunirii noastre în Adunare a fost să întrăm ca clasă, să [i]eşim ca nație”, invocând și art. 2 al Regulamentului Adunării ad-hoc, al cărui co-autor a fost: „Deputaţii, în sînul Adunării generale, representează ţeara, iar nu numai ținutul sau clasa care i-a numit”. 

În ultima sa ședință în plen, nr. 31 din 21.12.1857 /02.01.1858, la propunerea vice-președintelui C. Negri, Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat în unanimitate o adresă oficială de mulțumire lui Mihail Kogălniceanu, pentru întreaga activitate parlamentară desfășurată în cadrul Divanului ad-hoc de la Iași, în perioada 22.09/04.10.1857 – 21.12. 1857/02.01.1858. Astfel, deputatul de Dorohoi a finalizat deplin aureolat activitatea parlamentară în Adunarea ad-hoc moldavă, singurul caz în care un delegat ținutal fără funcții oficiale în Divan a fost omagiat de către forul consultativ ieșean! De altfel, aceasta nu a fost singura recunoaștere oficială a implicării sale totale în activitatea unei instituții parlamentare statale românești. Peste aproape patru decenii, către sfârșitul bogatei și intensei sale cariere politico-diplomatico-administrative, Kogălniceanu a mai beneficiat de o recunoaștere națională oficială a participării totale la activitatea Senatului României. Camera superioară a Parlamentului de la București a votat, în ședința din 5 decembrie 1886, o recompensă națională, fiind ulterior felicitat de contemporanul și prietenul său, unionistul din tinerețe, reformistul și diplomatul de maturitate și senectute, poetul și autorul de teatru Vasile Alecsandri.

Evident, Mihail Kogălniceanu și Dimitrie Rallet au fost conducătorii informali incontestabili ai mini-grupurilor parlamentare din ținuturile Dorohoi și Botoșani, s-au situat prin gândire, planificare și acțiune în vârful piramidal valoric parlamentar elitist al deputaților zonali, din Divanul/ Adunarea ad-hoc a Moldovei din 1857. Pentru M. Kogălniceanu, respectiva activitate parlamentară complexă a fost continuarea unionistă a unei cariere științifico- politico- administrativo- legislativo- culturalo- diplomatice fulminante, derulată sinusoidal (putere versus opoziție) pe parcursul a peste cinci decenii și încheiată în 1891. Pentru D. Rallet, prestația parlamentară pluridirecțională din 1857, cu prelungire națională în anul următor, a fost „his finest hour” a carierei politice unioniste ardente, intense, dar de scurtă durată, pentru că, neglijându-și mereu propria sănătate, grav bolnav de tuberculoză, a murit la 25 octombrie 1858, în pre-ziua sărbătorii prenumelui său, pe nedrept înainte de vreme, sincer regretat de tovarășii săi de idei, proiecte și acțiuni reformiste, modernizatoare pan-românești. D. Rallet nu a mai apucat să participe activ și să se bucure, sincer și mulțumit în forul interior, cum ar fi meritat pe deplin, la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (el însuși deputat unionist de oraș din Ținutul Galați în Divanul ad-hoc), pe tronurile de la Iași și București, la 5/17 ianuarie, respectiv, 24 ianuarie/5 februarie 1859.

Rămânând în aceleași determinări spațio-temparale (zona Botoșani, a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Gheorghe-Florin Știrbăț l-a prezentat pe „Alexandru Enacovici, primar al Botoșaniului (1888-1889)” – (pp. 153 – 173). În concluzie,  „As the present article aims to highlight, the short period spent at the head of the municipal administration of Botoșani (1888-1889) did not allow Alexandru Enacovici (1842-1926), one of the county’s most remarkable figures, to register great achievements. However, during his brief mayoral spell, Enacovici displayed noteworthy interest to the improvement of local infrastructure, by paving streets and sidewalks, installing lamp posts for public lighting and substantially contributing to the general aesthetic of the city. Furthermore, he planned renovations and established new gardens, as well as registering significant progress in designing the construction of an Administrative Palace in Botoșani”.

Pășind temporal în 1940, pe baza memorialisticii marelui istoric născut la Botoșani,  Dan Prodan a radiografiat „Al Doilea Război Mondial în 1940 în Jurnalul lui Nicolae Iorga” – (pp. 174 – 183). În detalii și în ansamblu, „Jurnalul lui Nicolae Iorga conține notații interesante despre evoluția celei de-a doua conflagrații mondiale în 1940, prin prisma sistemului de valori naționale, morale, civice, cetățenești, profesionale, irenic -pacifiste ale autorului, conjugat cu pregătirea și experiența de istoric de o jumătate de secol, la care se adaugă valoarea de adevăr a informațiilor și surselor utilizate de memorialist pentru fundamentarea observațiilor din însemnările zilnice. Notațiile tematice «belice» din 1940 le continuă pe cele identice tematic din 1939, asigurându-se astfel o continuitate a reflectării desfășurării războiului mondial, deocamdată continental, european, în Jurnalul lui Iorga, pacifist convins și activ, implicat permanent în activități civice antirăzboinice. (…)
Jurnalul 1938-1940 al lui Nicolae Iorga, care continuă volumele I-VII ale Memoriilor, putând fi catalogat drept un volum al VIII-lea al acestora, este și o contribuție istoriografică sui-generis. La unele evenimente și fapte istorice redate în opera memorialistică, autorul a fost participant și martor direct, nemijlocit, «persoana din cameră». În altele, a fost observator indirect, mijlocit, «persoana din fața ușii închise». Contribuție a genului memorialistic, lucrarea conține notații și însemnări punctuale zilnice, de câteva rânduri, propoziții sau paragrafe, despre evenimente la care Iorga nu a participat direct, ci a fost doar «martor» secundar, indirect, dar fin și pătrunzător analist. Dar include și consemnări zilnice de câteva pagini despre evenimente interne determinante, cum au fost, de exemplu, Consiliile de Coroană convocate de regele Carol al II-lea pentru a se fundamenta «hotărâri naționale» referitoare la amenințări externe, precum cea sovietică stalinistă față de Basarabia și Bucovina, cea ungaro-germano-italiană față de Ardeal sau cea bulgară față de Cadrilater. Consemnările lui Iorga despre amintitele Consilii de Coroană din iunie și august 1940 sunt surse istorice importante pentru reconstituirea discuțiilor tensionate, agitate, cu foarte mare miză națională-teritorială și dinastică – de continuitate din vulcanica vară a anului 1940”, a concluzionat autorul. 

Gică Manole a analizat cauzele, evoluția, punctul culminant și urmările evenimentelor complexe interne și externe care au provocat zile de sânge în istoria României amputate: „21-23 ianuarie 1941: Statul român «pe marginea prăpastiei»” – (pp. 184 – 228).
„În ceea ce mă privește, a precizat autorul, cred că Horia Sima este marele vinovat pentru drama trăită de poporul român în 21-23 ianuarie 1941, provocând deliberat revolta contra lui Antonescu. Sima a dorit toată puterea în stat pentru sine și gruparea sa politică, voind să ajungă un dictator al României, de felul lui Benito Mussolini. Dar hotărârea declanșării revoltei a luat-o de unul singur? Sau a fost împins spre acest pas de forțe ascunse? De exemplu, Gestapo-ul și SS-ul condus de Himmler, care îl sprijineau puternic în conflictul pentru putere cu Antonescu. Ce rol a jucat Dumitru Groza/ Grozea în declanșarea evenimentelor? Unul important, desigur, căci era comandantul Corpului Muncitoresc Legionar, compus din 20.000 de oameni. Groza era comunist, fapt care indică strânse legături cu structurile informative sovietice. Reamintesc că același Groza a condus comandoul ucigaș din noaptea masacrului de la Jilava (26/27 noiembrie 1940). Faptul că diplomații sovietici din legația URSS din București cunoșteau bine, cu 2-3 zile înainte, că va avea loc drama de la Jilava, precum și revolta legionară, indică în mod cert o legătură între oficialii sovietici și Groza. A fost Horia Sima încurajat să provoace revolta? De anturajul său, desigur, între care precizăm numele lui Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Constantin Papanace, Vasile Iașinschi ș.a. Dacă Palaghiță are convingerea că revolta legionară a folosit «dușmanilor» Mișcării Legionare, cât și ai României, el a rostit un adevăr”. (…)
„Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 a provocat mari pagube materiale și importante pierderi de vieți omenești. Imediat după reprimarea revoltei, țara se asemăna «cu un imens câmp de luptă… Urme materiale se vedeau peste tot». Sute de clădiri publice, sedii ale unor instituții de stat, au fost vandalizate și jefuite. Documente de mare importanță au fost distruse. Sute de milioane de lei, de la stat și de la particulari, au fost furate. Pierderile de vieți omenești, precum și pierderile materiale cele mai mari au avut loc în București”. (…)
„În opinia lui Sima, triumful lui Antonescu în conflictul cu Mișcarea Legionară a însemnat pentru România «o calamitate istorică». Evident, calamitatea istorică a însemnat pentru legionari, iar nu pentru România, înfrângerea suferită și scoaterea lor definitivă din viața publică a țării. Înfrângerea Mișcării Legionare a salvat de la o soartă dramatică comunitatea evreiască din România. În caz de biruință, nu am îndoieli că Horia Sima ar fi aliniat România Germaniei în vederea exterminării populației evreiești din România, conform strategiei naziste din anii ultimului război mondial!” (subl. G.M.).

În Secțiunea a II-a: Genealogie, Mihai Gicoveanu a prezentat „Boierii Botez din nordul Moldovei în veacurile XVII-XVIII” – (pp. 231 – 243). Genealogistul a concluzionat că „Ioniță Botez a avut doi fii, Constantin, zis și Costache, și Enache. Prin ei, această ramură, consacrată sub numele de Botez-Forăscu, s-a dezvoltat și consolidat, oferind nume de prestigiu în viața politică, economică și culturală a Moldovei și a României. Alte ramuri s-au conturat în zona Romanului din Vasile Botez, iar la Galați din Mihalache Botez. Oriunde s-au aflat și au trăit, familiile Botez au contribuit cu o parte valoroasă la evoluția societății românești, cu nume imprimate în documente, pe cărți, pe monumente, în demnități de prim rang și în acte de caritate. Reprezentanții ei, care își au originea din veacurile XVII-XVIII, au dovedit că au fost la înălțimea vremurilor în care au trăit și au creat”.

Următoarea secțiune, a III-a, Contribuții la istoria localității Botoșani, include cinci articole și studii. Iulian-Cătălin Nechifor a insistat asupra localității „Botoșani. Începuturile unui târg la est de Carpați” – (pp. 247 – 254). Autorul a subliniat că „Evoluția târgului Botoșanilor de la înființarea sa, a cărui origine nu este încă bine edificată, și până la mijlocul secolului al XVI-lea este una plină de contradicții, întreținute de lacunele documentare. Cert este însă că ideea inițială a unui târg apărut odată cu descălecatul maramureșenilor la est de Carpați este complet eronată. Originile târgului sunt mult mai vechi și au legătură cu dominația cumano-mongolă a zonei. De abia spre finalul secolului al XV-lea, odată cu eforturile încununate de succes ale lui Ștefan cel Mare de a centraliza administrația Moldovei, târgul iese din conul de umbră. Perioada sa fastă, de la începutul secolului al XVI-lea, s-a încheiat brusc din cauza confruntărilor dese pentru tronul de la Suceava, Botoșanii transformându-se dintr-un emporiu comercial într-o tabără militară, cu efecte funeste din punct de vedere economic”.
Trecând de la istoria urbană la cea rurală, Daniel Botezatu a oferit un „Scurt istoric al satelor din comuna Sulița (județul Botoșani)” – (pp. 255 – 262). Astfel, Dracșani, Sulița și Cheliș au beneficiat de mini-medalioane geo-demo-istorice, conturânduli-se profilul rural evolutiv de la prima atestare documentară în evul mediu până prin anii 1948 – 1968. 

Nicolae Iosub a început seria de „Contribuții eminescologice”  punctuale – (pp. 263 – 294), oferind informații, interpretări, documente, fotografii, schițe și planuri urbanistice, bibliografie tematică minimală interesante și incitante, unele inedite, despre: Casa din Botoșani în care s-a născut Mihai Eminescu; Mormintele, bisericuța, troița familiei Eminovici de la Ipotești-Cucorăni; Mihai Eminescu, director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, 1874-2024 (150 de ani); Mihai Eminescu, îndepărtat (,,exilat”) și bolnav la Iași (1884-1886). 

Anca Angela Știrbăț a analizat și a prezentat câteva „Aspecte ale vieții cotidiene din Botoșani în timpul Primului Război Mondial” – (pp. 295 – 304). În concluzie, „Perspectiva implicării României în Primul Război Mondial alături de Antantă a determinat guvernul să adopte unele măsuri de natură economică, precum limitarea exportului de cereale, hotărâri vehement contestate de marii proprietari, inclusiv de botoșăneanul Nicolae Enășescu. În condițiile mobilizării bărbaților și creșterii prețurilor, traiul cotidian a devenit dificil, statul român dispunând ajutorarea familiilor sărace. Pentru a crește coeziunea în jurul Tronului, suverana României a întreprins o serie de vizite în țară, un astfel de moment având loc și la Botoșani pe 8 mai 1916, când regina Maria a fost primită cu entuziasm de populația orașului. Din momentul participării efective a României la război, Biserica Ortodoxă Română, prin intermediul parohiilor botoșănene, a oferit sprijin moral și material atât soldaților care plecau pe front, cât și familiilor acestora. Preoții botoșăneni au colaborat cu filiala locală a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, membrele din Botoșani identificând familiile nevoiașe și oferindu-le sprijin în măsura posibilităților. În perioada 1916-1918, botoșănenii au trebuit să facă față prețurilor mari ale alimentelor, dar și speculei, în ciuda eforturilor autorităților de a impune prețuri maximale pentru produsele de bază. În pofida situației dificile, botoșănenii au înțeles importanța momentului și au manifestat cu entuziasm de fiecare dată când o provincie românească și-a declarat unirea cu Regatul României”.

Paul Narcis Vieru ne invită la o călătorie pe „Rute și trasee cultural-turistice în județul Botoșani” – (pp. 305 – 312). „Explorarea rutelor și traseelor cultural-turistice din județul Botoșani, a argumentat autorul, oferă o privire profundă asupra bogăției culturale și istorice a regiunii. De la peisajele naturale impresionante până la monumentele istorice și casele memoriale ale marilor personalități românești, fiecare traseu dezvăluie o parte din moștenirea valoroasă a județului. Aceste itinerarii nu doar îmbogățesc cunoștințele vizitatorilor, dar promovează și un turism sustenabil și responsabil. Îi încurajăm pe toți cei pasionați de cultură și natură să descopere aceste comori ascunse și să se bucure de experiențele unice pe care județul Botoșani le oferă. Astfel, contribuim împreună la păstrarea și valorificarea patrimoniului cultural al României”.

În Secțiunea a IV-a, Artă – etnografie – colecții, Maria-Laura Tocariu a prezentat câteva „Aspecte ale activității curatoriale în muzee” – (pp. 315 – 318). Astfel, „Etapa de selecție, prin intermediul căreia specialiști ai muzeului și din mediul artistic extern analizează propunerile de expoziții, tematica, o parte dintre lucrările ce vor fi expuse, dar și activitatea artiștilor, rămâne modalitatea principală prin care instituția muzeală își manifestă preocuparea pentru asigurarea unor activități culturale de calitate și intervine, atunci când circumstanțele o cer, în procesul de curatoriere a acestora.
Astfel, se dovedește că aspecte ale activității unui curator, care ar putea fi clar definite și delimitate, rămân uneori sub semnul întrebării și tind să se contureze în funcție de persoana care exercită aceste atribuții, nu de postul în sine. Cert este că un curator este vizibil și implicat în atât de multe aspecte probabile și improbabile încât, în ultimă instanță, este greu de pronosticat dacă asistăm la triumful lui final sau la un tulburător și fascinant moment al insuccesului”, a conchis autoarea. 

În domeniul tehnic-muzeal, Șerban Prisacariu a analizat procesul de „Consolidarea lemnului în contextul conservării și restaurării patrimoniului cultural” – (pp. 319 – 326). „Condițiile microclimatului și utilizarea viitoare a bunului cultural, a precizat autorul, joacă un rol crucial în procesul alegerii consolidantului potrivit. Restauratorii trebuie să echilibreze necesitatea stabilizării imediate cu implicațiile pe termen lung ale tratamentului. În cazurile în care bunul cultural va fi supus unor condiții de mediu schimbătoare sau unor manipulări ulterioare, poate fi necesar un tratament cu potențial de reversibilitate mai mare, pentru a ușura necesitatea intervențiilor ulterioare. Deși reversibilitatea completă nu poate fi întotdeauna realizată, metode moderne de conservare își propun să utilizeze materiale și tehnici care permit îndepărtarea cât mai completă a acestor materiale. Prin utilizarea unor consolidanți specifici care pot fi îndepărtați cu anumiți solvenți adecvați, restauratorii pot asigura reversibilitatea tratamentelor, respectând atât normele legale, cât și standardele etice”.

Samuel Pascariu – Galiano a prezentat, cu texte și imagini color, „Academicieni botoșăneni omagiați într-o serie de mărci poștale personalizate moldovenești cu putere de circulație” – (pp. 327 – 334). Ca urmare, „Cele 24 de personalități prezentate reprezintă doar o parte dintre valorile culturale ale Botoșaniului, orașul care continuă să educe și să formeze oameni care cinstesc această țară. Motivația demersului de față este confirmată prin renumele acestor oameni și impactul lor puternic asupra tuturor domeniilor în care s-au afirmat – literatură, medicină, tehnică, știință etc.”, a concluzionat tânărul filatelist. 

Secțiunea a V-a a fost dedicată Aniversărilor. În 2024 sărbătoritul și aniversatul AMS  este istoricul academician ieșean Alexandru Zub, originar din Vârful Câmpului, jud. Botoșani, la împlinirea a 90 de ani de viață. Ca urmare, Dan Prodan l-a omagiat pe „Academicianul Alexandru Zub – 90! Cetăţeanul implicat activ și Istoricul monumental”, la 18 luștri de viață și la 65 de ani de activitate istoriografică intensă, impresionantă – (pp. 337 – 346, text și imagini).

Ultima secțiune a AMS, XXIV, 2024, a VI-a, este rezervată Notelor bibliografice. Astfel, Bogdan Caranfilof a atenționat despre „Anticiparea Holocaustului. Chișinăul și tragicul său pogrom”, recenzând cartea lui Steven J. Zipperstein, Pogromul. Chișinăul și înclinarea balanței istoriei, traducere din engleză de Cristian Fulaș, Editura Cartier, Chișinău, 2024, 228 pp., ISBN 978-9975-79-902-7 (pp. 349 – 353). „Cartea lui Steven J. Zipperstein reprezintă o analiză necesară, care acoperă o lacună majoră și poate contribui decisiv la claritate morală și la reevaluarea obiectivă a trecutului nostru”, a concluzionat, printre altele, autorul.

Încadrabile în același orizont tematic conturat anterior, Răzvan Ciobanu a prezentat „Mobilurile ideologice ale unui genocid militar și imperativul e(uris)tic al unui nou discurs istoriografic”, analizând demersul istoriografic al lui Grant T. Harward, Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul, Corint Istorie, București, 2024, 528 pp. (pp. 359 – 363). „Prin maniera sistematică, a precizat recenzorul, în care revizitează una dintre cele mai distructive și mai traumatizante perioade ale secolului XX, Harward își atinge obiectivul de a combate «mitul unei Românii ca membră reticentă a Axei și al trecerii entuziaste de partea Aliaților» (p. 496), o construcție calpă, factual invalidă, pe care analiza o dezmembrează metodic și coerent. Fără a-și fi propus revizuirea evenimențialului brut, documentarea temeinică și suportul arhivistic extensiv la care autorul recurge probează stăpânirea ireproșabilă a substraturilor implicării României în al Doilea Război Mondial. Totuși, miza narațiunii rămâne aceea de investiga, în marasmul belic, mobilul psihologic, doctrinar, mentalitar, (a)moral care a guvernat conduita armatei române în decursul Holocaustului. Simptomatic pentru o istoriografie care se află încă la începutul confruntărilor frontale și oneste cu un trecut sordid, vocea lucidă și dezangajată a istoricului vine din afara spațiului nostru, dar deschide calea acumulărilor endemice viitoare, în aceeași cheie onestă de înțelegere a trecutului”.

Răzvan Ciobanu a radiografiat „Violența politică între revoluție și contrarevoluție – un studiu de caz central-european”, în Ungaria interbelică recent independentă, aflată febril în căutarea propriei identități politice, naționale, ideologice, etnice, europene, sociale etc., prezentându-ne volumul lui Béla Bodó, The White Terror: Antisemitic and Political Violence in Hungary, 1919 – 1921, Routledge, New York, 2019, 334 pp. (pp. 354-358). „În concluziile excelent documentatului volum, Bodó consemnează apusul paramilitarismului maghiar interbelic între 1921-1922, odată cu dispariția formațiunilor sale iconice, fără ca aceasta să însemne eradicarea totală a fenomenului de pe scena politică și socială a Ungariei. Anxietatea latentă a reapariției «terorii albe» se va dovedi justificată în următorul context belic, când vechii lideri paramilitari vor reveni ca participanți activi, de această dată în proiectul genocidal de proporții incomensurabile al Holocaustului. În epoca postbelică, reinstituirea comunismului în spațiul maghiar, acum pentru o jumătate de secol, va reactiva temele presante ale justiției și memoriei, dar momentul 1919 nu va putea fi exorcizat definitiv. Dimpotrivă, sunt în egală măsură pertinente și neliniștitoare aserțiunile privitoare la sensurile contemporane ale luptelor memoriale în care actori politici maghiari precum Jobbik iau parte activ, în încercarea de a prezerva o versiune aseptică a memoriei lui Horthy și a adepților acestuia drept «patrioți neînțeleși». Lectorului care valorizează pozitiv societatea deschisă îi rămâne speranța că demersuri intelectuale precum volumul recenzat pot devoala natura reală a spectrelor trecutului, dincolo de fascinația superficială pe care acestea o exercită asupra societăților prezentului”, a precizat autorul.
*
În atenţia colaboratorilor și a cititorilor. Acta Moldavie Septentrionalis, anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, publică articole (10 – 15 p.), studii (20  – 25 p.), recenzii (3 – 5 p.), note bibliografice (2 p.), rapoarte şi dări de seamă privind activităţi ştiinţifice zonale, naţionale şi / sau internaţionale (1 – 2 p.). Tematica contribuţiilor publicate este diversă: istorie locală, istoria românilor, istoria relaţiilor internaţionale la nivel continental / mondial, memorialistică, cultură – artă – civilizaţie, muzeografie, restaurare – conservare, etnografie, folclor, structurată în diverse secţiuni. Toate contribuţiile pentru AMS, XXV, 2025, pentru care am deschis deja portofoliul noului volum, vor fi trimise de către autori tehnoredactate cu caractere Times New Roman la un rând (Single), cu marginile foii de 1 inch (Normal), cu text corp 12, note la subsol corp 10, numerotate de la 1 la n, cu hărţi, tabele, grafice, desene, planşe, fotografii etc. incluse în text sau la sfârşitul acestuia, cu explicațiile respective. Fiecare contribuţie va avea următoarea structură internă: prenume – nume autor(i), titlul original în limba română / străină, 6 – 10 cuvinte-cheie în limba română / străină, textul propriu-zis în limba română / străină, cuvintele-cheie în limba străină / română, titlul şi rezumatul într-o limbă de circulaţie internaţională, anexe. Orice contribuţie tematică care NU va avea structura internă precizată anterior, va fi RESPINSĂ iniţial de la publicare!

Titlurile periodicelor și ale unor volume – culegeri de izvoare istorice utilizate vor fi abreviate conform listei tematice din Anuarul Istoriografic al României, vol. IV, 2014, Edititura Argonaut, Cluj – Napoca, 2017 şi din AMS, XXIV, 2024, Editura Quadrat, Botoşani, 2024. Contribuţiile științifice ale autorilor vor fi trimise pe adresa de e-mail a redactorilor coordonatori: prodandan@yahoo.com, razvan55ciobanu@yahoo.com, sau a instituției: istorie@muzeubt.ro, până la 30 august a fiecărui an calendaristic, pentru a putea fi ulterior incluse în evaluarea ştiinţifică (peer-review) întocmită de specialiştii din Colegiul ştiinţific şi Colegiul de redacţie al AMS. Introducerea în sumarul tomului pe anul respectiv și publicarea efectivă se vor face pe baza referatelor de evaluare ştiinţifică întocmite de specialiştii din Colegiul ştiinţific şi Colegiul de redacţie al AMS. Paternitatea şi responsabilitatea ipotezelor, afirmaţiilor, concluziilor, statisticilor, chestionarelor, anexelor etc. din contribuţiile incluse în AMS, XXV, 2025, aparţin exclusiv autorilor acestora, conform Codului Penal.

Colegiul de redacţie îşi rezervă dreptul, motivat, de a planifica apariţia contribuţiilor științifice acceptate pentru publicare conform propriilor proiecte, exigenţe şi priorităţi, de a amâna publicarea sau chiar de a respinge unele materiale primite, dacă nu îndeplinesc criteriile ştiinţifice de elaborare, de tehnoredactare şi de structură internă precizate anterior. De asemenea, solicită colaboratorilor să informeze în timp util, în scris, Colegiul de redacţie despre orice intenție de modificare a textului acceptat şi / sau de publicare, integrală sau fragmentară, în alt periodic sau în paginile unui eventual volum tematic.