În cetatea cu ziduri nevăzute ale cuvântului,
acolo unde timpul își sprijină fruntea
de coloanele cărților,
merge un om purtând în privire
lumina neobosită a unei biblioteci.

Nu vine singur.

În urma pașilor săi cresc instituții,
ca niște arbori înrădăcinați în destinul culturii,
iar ramurile lor adăpostesc păsările ideilor,
scriitorii aflați la început de drum,
poeții care încă își caută numele
în oglinda unei pagini albe.

Al. Florin Țene
nu este doar un nume înscris pe coperte,
ci o geografie spirituală,
un pod ridicat peste ape tulburi,
o fereastră deschisă către orizonturile
unde literatura își caută mereu patria.

L-am văzut în diminețile cu cer de hârtie,
așezând cărămidă peste cărămidă
la temelia unor edificii culturale,
fără zgomotul constructorilor grăbiți,
fără orgoliul celor care își măsoară umbrele.

El ridica ziduri de spirit.

Din răbdare,
din credință,
din încrederea că literatura poate salva
ceea ce istoria uită.

Și astfel au apărut case pentru cuvinte,
locuri unde scriitorii să nu se simtă singuri,
unde vocile risipite să se adune
ca izvoarele într-un fluviu.

Iar fluviul a crescut.

A purtat pe apele sale manuscrise,
vise,
destine,
speranțe.
A purtat generații.

În poezia sa există respirația pământului românesc,
foșnetul frunzelor care au ascultat secolele,
ecoul clopotelor ce urcă din sate,
neliniștea omului aflat între stea și țărână.

Versul său nu caută podoabe inutile.
El caută adevărul.

Uneori îl găsește într-o amintire,
alteori într-o întrebare,
alteori în tăcerea dintre două cuvinte.

Și atunci poezia devine rugăciune.
Alteori devine oglindă.
Alteori sabie.

Pentru că poetul știe că frumusețea
nu poate fi despărțită de demnitate.

În eseurile sale,
gândul înaintează asemenea unui călător
care cunoaște drumurile istoriei literare.

Privește înapoi fără nostalgii sterile,
privește înainte fără teamă.

Între aceste două priviri
construiește punți.

Ideile se adună în pagini
precum stelele într-o constelație.

Niciuna nu strălucește întâmplător.

Fiecare poartă în ea întrebarea esențială
despre om,
despre cultură,
despre rostul creației.

Iar romancierul?

El deschide porți către lumi
unde personajele respiră cu adevărat,
unde memoria se împletește cu destinul,
unde istoria și imaginația
își dau mâna peste veacuri.

Acolo, în acele universuri,
cititorul nu este un simplu martor.

Devine călător.
Devine parte a drumului.
Criticul literar din el
privește literatura cu luciditate și respect.

Nu ca un judecător așezat pe tronul verdictelor,
ci ca un grădinar atent
la fiecare floare a spiritului.

Recunoaște seva autentică,
încurajează creșterea,
apără valorile.

În vremuri grăbite,
când zgomotul încearcă să se substituie operei,
el rămâne credincios criteriului estetic,
acelei busole care nu minte.

Și poate că tocmai aici se află măsura adevărată
a unui om de cultură:
nu în numărul volumelor publicate,
deși sunt multe;
nu în distincțiile primite,
deși sunt numeroase;
ci în urmele lăsate
în sufletele celorlalți.

În semințele de lumină.
În curajul transmis.

În încrederea că limba română
este încă un templu viu.

De aceea, când se va scrie istoria
acestor decenii literare,
printre numele celor care au construit
și nu doar au locuit cultura,

printre cei care au adunat oameni
în jurul unei idei mai mari decât ei înșiși,
printre cei care au făcut din cuvânt
o formă de slujire,
va sta și numele lui Al. Florin Țene,
ca un far pe țărmul unei mări de cărți,
ca un arbore sub care generațiile viitoare
vor găsi umbră și îndrumare,
ca un fluviu de spirit
care continuă să curgă,
să adune izvoare,
să hrănească câmpii,
să poarte corăbiile visului
spre largul nesfârșit al literaturii române.

              Lucica Tomescu