*
–Carte sau film? se va întreba cititorul cărții.
–Carte și film! își va răspunde la sfârșitul volumului.

**

•  Mărioara Vișan notează la pagina 7 a romanului Anei Onică „Lumină peste întuneric”: „Ai senzația că ești la un cinematograf și urmărești un film…”, fapt regăsit și la pagina 9, unde, aceeași autoare, afirmă: „Cine știe, poate va deveni cu adevărat istorie transpusă într-un film”.
• Corect spus!
• Suntem în fața unei cărți cinematografice ori, altfel exprimându-ne, a unei filmocărți, turnate într-un spațiu nemărginit al unei Dureri parcă fără de țărmuri în Timp.
• Oamenii fug. Înspre toate țările apropiate sau depărtate.
• „Copacii erau singurii care nu fugeau (nu puteau fugi—n.n.) din calea obuzelor”.
• Imagine dezolantă!
• Zorana, cu harta din buzunarul bunelului ucrainean Ilia, ucis de ruși, este întruchiparea luminii de peste întuneric și a păcii fluturându-și inima ca un drapel peste ororile războiului nesinonim cu operațiunea militară declarată de măcelarii ghidați din Kremlin.
• Zorana e peste tot: și în subsolul unei clădiri din orașul Bucea, unde s-au refugiat locatarii, și printre dărâmăturile blocurilor, unde, până mai ieri, a locuit ea și rudele ei.
• Zorana nu cunoaște sentimentul deznădejdii, știind că are o misiune importantă de împlinit: harta pe care-o ținea ascunsă cu grijă trebuia să ajungă la destinatar.
• Între groaza întunericului morții și nădejdea în lumina Învierii se derulează întregul film tipărit în volum, paginile nefiind decât secvențe ale unui ecran uriaș, pe care lacrimile Zoranei se împleteau cu cele ale bunicii Galina și ale bunicului Nazar, cu cele ale soțului Dașei, șiragul numelor rămânând nici pe departe epuizat.
• Elisei, soțul Zoranei, este pe front, bunica Galina îndemnând-o să se refugieze în Moldova.
• Zorana nu ține cont de nimic: misiunea ei nu poate să nu fie dusă la capăt. Cade în leșin. Vede numai sânge în jur. Duce apă celor însetați, duce pâine celor înfometați, cade în noroi, se ridică, fuge printre case ruinate și printre „copacii schilodiți de schije”.
• Zorana nu poate fi oprită de nicio armată de ocupație.
• Zorana „trece linia frontului”. Sub „ploaia de gloanțe” trece „printre zecile de cadavre” spre iubitul ei, Elisei!
• Care Rusie, care Putin (cu minusculă în textul romanului), care Gherasimov o mai poate opri pe Zorana, să nu ajungă la inima ei?
• Corect am scris: nu la alesul inimii ei, ci la însăși inima Zoranei, bătând în pieptul lui Elisei!
• În sfârșit, transmite cui trebuie harta găsită în buzunarul lui Ilia, cercetaș sub acoperire, ucis de ruși.
• Se întâlnește cu vărul rus, Dima, care, din bestială plăcere, ucidea ucraineni pe bandă rulantă, ca și unchiul Ivan, și el, până la urmă, ucis.
• Urmează o altă imagine uluitoare!
• În orașul Mariupol, unde n-au mai rămas decât ruinele, este viu sufletul unui pian, la care cântă Olena, prietena Zoranei, în chiar teatrul distrus.
• Cântă Olena și Zorana cântă, și două firicele de speranță urcă din gurile lor, ca o tămâie binemirositoare, până la ceruri.
• Numai cât o clipă durează întâlnirea Zoranei cu Elisei.
• –Ia-mă cu tine, printre bombe! îl imploră ea. În lipsa unui răspuns afirmativ, Zorana fuge spre orașul Izium, după Elisei. O nouă misiune are de împlinit.
• Îl găsește și-i întinde inelul de logodnă pe câmpul de luptă, inel pe care voia să i-l dea la 24 februarie, „ziua în care acum cinci ani au făcut cunoștință, însă în acea zi importantă pentru ei, armata rusă a năvălit mișelește peste țara lor”.
• O altă imagine uluitoare, la rând!
• Gândul îi este la familia ei, ce până la începutul războiului „ziua se încălzea de la pâinea mare a soarelui,  care în fiecare dimineață era la fel de proaspătă și caldă, de parcă în acel moment era scoasă din cuptor, iar noaptea—de la aburii sufletelor dornice de pace și libertate”.
• Ajunge la Kiev, acasă!
• Apoi la Scoreni, în preajma sufletelor bunicilor ei.
• Zorana are și sânge românesc, indiscutabil.
• Revine la Kiev, unde se împlinește și revederea cu Elisei, rănit la un picior.
• „Noaptea a fost turbulentă! Dimineața, cuprinsă de sentimente amestecate, Zorana își savura cafeaua la balcon și cuprindea cu privirea peisajul din fața blocului. Deodată simți o privire ațintită asupra ei. S-a întors—prin geamul ușii de la balcon se uitau la ea o pereche de ochi frumoși. Era Elisei. Respira greu, fiindcă urcase anevoios pe scări, șchiopătând, mai mult trăgându-și piciorul rănit, decât folosindu-se de el. Acum era aici și o privea în liniște cu ochii săi negri.
• –Elisei! strigă Zorana cu toată ființa sa.
• Fulgerător a ajuns în brațele logodnicului, a iubitului și a prietenului de o viață. El o strânse la piept, iar ea se lipi de el. Era atât de fericită—mai fericită ca oricând. Zorana a tresărit la sunetul produs de bastonul căzut din mâna lui Elisei”.
• Urmează fuga spre orașul Dnipro, apoi iarăși la Kiev, apoi la înmormântarea bunicii Galina lângă Nazar, soțul ei, la Bucea, așa precum a fost voia testamentară a răposatei.
• Zorana mai are o misiune de împlinit.
• Cu arma în mâini, fuge pe urmele ucigașului rus al lui Ilia. Fiind prins, nu-l ucide, deși ar fi fost în stare s-o facă. Îl predă legii și, împreună cu Elisei, pleacă la comisariat.
• Un bombardament o acoperă.
• Elisei o caută și o găsește.
• Zorana ar dori ca oamenii să nu fie ca ciorile ce atacă porumbelul, dar să fie ca porumbeii, care, până la urmă, înving.
• Vorba Zoranei, această memorabilă eroină de film și de carte, bineînțeles:„ Înving nu acei care sunt mulți, ci acei care sunt uniți”.
• Și în seara de Crăciun, când toți creștinii sărbătoresc Nașterea Mântuitorului lor, Zorana știe, cu adevărat știe că „viața va învinge și de această dată moartea, iar lumina—întunericul”.

***
Concluzia de final a lucrării, în viziunea noastră, nu poate fi decât aceea că „Lumină peste întuneric” este nu doar cea mai reușită carte a scriitoarei Ana Onică de până acum, dar și una dintre cele mai adevărate și sfâșietoare cărți scrise la tema războiului și-a păcii, dintre câte am cunoscut noi.
Iar Zorana poate fi și ZorAna Onică, cea care ar fi putut să-și joace și propriul rol în această veritabilă cronică a sufletului omenesc, alergând, jertfitoare, spre Izbânda Dreptății!

Traian Vasilcău,
Scriitor, cercetător științific,
Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”