Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Alexandru Florin Țene: La 132 de ani după Eminescu. Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.1 (145), Ianuarie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    La 132 de ani după Eminescu

    Primit pentru publicare: 07 Ian. 2021
    Autor: Alexandru Florin ȚENE, Cluj- Napoca, președintele Ligii Scriitorilor Români
    Publicat: 08 Ian. 2021
    © Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


     

     

    La 132 de ani după Eminescu

     

    Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

    După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui
    Cuvântul în tine a căpătat mişcare
    A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui
    Spre a înţelege noua-ntruchipare.

    In această zi ai împărţit bucăţi din tine,
    Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,
    Ajutorul  măduvii timpului ce vine,
    A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

    O mie de ani într-o singură zi
    Proclamă un ceas fără eroare,
    In duminica de suflet te-aştept să vii
    Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

    Prilej universal de a ne cunoaşte,
    De a întoarce cuvântul înapoi,
    În mielul  de la Ipotești ce tăcerea o paşte,
    Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

    Eminescu nu minte niciodată

    El doar spune ce-i şopteşte viitorul
    Trecutul adus în mere coapte din pom
    Sau busuiocul sfinţit în pridvorul
    Oglindit în picătura de atom.

    Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte
    Spuse ca rotocoalele de fum
    Fiinndcă niciodată Eminescu nu minte
    El doar rătăceşe versul  pe drum.

    Cerul în verbul lui e ca apele
    Ce curg pe clopotul învechit
    Când muza “aburită” închide pleoapele
    Convinsă că Poetul n-a minţit.

    Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal
    În însingurătate muzele le mai încurcă
    Văzându-le alunecând goale pe-un val
    Poetul în morile cerului mai  urcă.

    Lângă coapsa ei Eminescu  e beat
    Ca şerpii din vitrină, din platină,
    Dar niciodată nu se lasă împerecheat,
    Însă tâmplele-i bat şi se clatină.

    Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…
    În poemele lui  se aprind verbele în lumină,
    O spune în vers, seara, la câte-o fată,
    Muza de porţelan auzind  recită și ea în vitrină.

    Eminescu nu a avut  viaţă personală

    Eminescu viaţă personală nu a avut
    El sprijinea cerul să nu cadă peste noi
    Se făcea nor şi-n tăcere  cuvântului scut
    Spre turnul potopit de ploi.

    Eminescu  nu a avut viaţă personală
    Întâmpia zorii alergând prin fum
    Salvând  marinarii surprinşi în cală
    S-au fecioarele urmărite pe drum.

    Eminescu viaţă personală nu a avut
    Fântânilor spre seară le aprindea lumină
    Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut
    Salvând amurgul de rugină.

    Eminescu  nu a avut viaţă personală
    El curgea molatic ca un râu sub lună,
    Atunci când vântul coboara cu-o rafală
    Păzea livada cu Poezia împreună

    Eminescu viaţă personală nu a avut
    Târziu se culca învelit de-o zeghe
    Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut
    Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.

    Eminescu e soldatul ce apără iubirea
    Cu pana  înmuiată în cerul albastru
    Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea
    De parcă rupe lumină  dintr-un astru.

    Eminescu  trăieşte întotdeauna în vis
    Stând  de straje cuvântului scris.

    Dor de Eminescu

    Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste
    Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi
    Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste
    Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

    De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde
    Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,
    Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,
    Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.
    Îmi este dor de Eminescu pe înserate
    Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,
    Construiesc din metafore cu migală palate
    Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

    EMINESCU

    Eminescu, cetatea limbii române
    cu toate turnurile Carpaţilor
    modelate de balade
    în care îşi au adăpost
    Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
    toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

    Eminescu planetă luminoasă
    în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
    laminate de înţelepciunea poporului
    scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
    Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
    să intre armata îndrăgostiţilor
    cu pletele argintate de stele
    şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
    întinse în inima noastră.

    Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
    din istorie în limba noastră
    şi luând forma cuvintelor
    ce ne leagă
    precum iubirea, precum aerul
    de acest pământ dulce
    ca limba română
    precum Eminescu.

    CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

    Îi aud paşii venind dinspre lumină
    Şi foşnetul stelelor în părul LUI
    Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
    La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

    Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
    Cu fruntea împodobită de gânduri
    Pe cărări de-argint şi flori
    De tei presărate rânduri, rânduri.

    Îi aud glasul venind dinspre trecut
    Dulce ca mierea cuvintelor străbune
    Când este veacul şoaptă de-nceput
    Şi luna vibrează iubirea pe strune.

    Doinesc tulnice pe poteci de munte
    În balade prelungind chemarea
    Aşternută peste veacuri punte
    Pe care să vină odată cu zarea.

    Din poeme se desprinde, spre el venim,
    Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
    În fiecare dintre noi îl regăsim
    Cioplit în inimi veşnică statuie.

    DOR

    Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in
    De roata horei jucată la fântână
    De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin
    Când îşi mână ciobanul oile la stână.
    De palma aspră ce-nfige plugu-adânc
    Întorcând brazda recoltei viitoare,
    Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc
    Umplută cu apa  rece la izvoare.
    Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar
    Când cumpăneşte ploaia în privire
    De braţele vânjoase ce pun în car
    Rodul crescut din marea iubire.
    Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer
    În ciutură apa rece şi curată,
    De roţile încinse cu verghetele de fier
    Pe uliţa satului de ploaie arată.
    De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-e dor,
    Spusă cu asprimea mierei de albine.
    Pădurea în care n-a intrat topor
    Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

    Vibraţia iubirii de neam

    Lui Eminescu

    Şi tu cultivi iubiri de neam şi ţară,
    au făcut-o moşii din mii de motive;
    în marea sete a lor de primăvară
    tânjind după Cuvinte definitive.

    N-am avut șansa odată să te-ascult
    Când sunetul vibra în poezia ta,
    Istoria se-ntrupa în lumina din cult,
    Iar fiecare cuvânt devenea o stea.

    Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,
    Şi versul ne urcă-n clipe însorite
    De parcă ies părinţii sub razele lunii
    Să te asculte de sub crucile-nverzite.

    Din poezia ta parcă ies izvoare
    Ce susură cuvinte de înţeles,
    Eu te citesc şi parcă o cărare
    Se deschide spre cuvântul ales.

    Dar câte voi avea pe-un rest de soare,
    La poezia ta m-aş prinde rob total
    Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare
    Când te citesc în linişte pe mal.

    Văd la tine cum vibrează iubirea-
    Virtute întrupată din lut şi soare.
    De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea
    Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5