Primit pentru publicare: 10 ian. 2017
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 14 ian. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Alt portret nu numai  a lui Mihai Eminescu…

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.”

Este un fragment din portretul postmortem pe care i l-a  făcut Caragiale lui Eminescu, la scurt timp după tragicu-i sfârşit, spune Nichita Danilov într-un articol publicat în Ziarul de Iași, luni 9 ianuarie a.c. Și își justifică demersal : “E posibil ca în anumite momente grele, ţinând cont că erau colegi de redacţie la Timpul, poetul să fi făcut unele mărturisiri lui Caragiale. Poate chiar unele intimităţi. Dar, desigur, după asta, ştiindu-l uşuratic şi persiflant din fire, şi-a făcut, probabil, multe mustrări de cuget. Eminescu cunoştea prea bine păcatele lui Caragiale, şi se ferea de el. Stând însă mult timp la slujbă în preajma lui, nu avea cum să-şi ascundă stările de spirit. Fiind suspicios şi orgolios din fire, când sceptic şi ”nepăsător ca un bătrân ascet”, când „iritabil ca o fată nervoasă”,

Tot lectorul adaugă: “Eminescu nu avea cum să găsească în cinicul Caragiale un confesor. Adevăratul său confesor, mai ales în ceea ce priveşte stările anxioase, aşa cum rezultă şi din corespondenţă purtată, a fost Veronica Micle.

“Veronica, care  era, într-un fel, oglinda lui, în faţa căreia poetul nu se sfia să-şi arate slăbiciunile: ”Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic, încât ştirea bună pe care mi-ai dat-o, că consiliul de miniştri ţi-e favorabil, e singura care m-a putut bucura în timpul acesta. (…) Să-ţi spun că abia mă târăsc pe picioare, că nu mai pot nici să-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvăluiri deşarte, deşi tu ştii, Cuţică, că eu spun în genere adevărul”.

Scrisoarea datează din 5 ianuarie 1880 și precizează Nichita Danilov, “Epistola conţine, într-un paragraf, şi autoportretul moral, trasat într-o tentă apăsat pesimistă, a lui Eminescu ce urma să împlinească, peste 10 zile, 30 de ani: „Dar nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de-a iubi ceva?”

Eminescu, după cum se știe, spunea cele de mai sus femeii care era curtată și de I.L. Caragiale, dar, totuși, îi scria: „Dulcea mea Cuţă , tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea sunt atât de plouat şi de ocupat, încât n-am vreme nici să plec pentru vreo două zile la Iaşi, ca-nainte. Am sărit din lac în puţ cu schimbarea asta. Caragiali nu mai lucrează nimic şi abuzează pot zice într-un mod extraordinar de prieteşugul meu pentru el – ba mai are de gând să plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce”.

Și mai încolo: „Sfânta şi nobila mea amică , când vei crede tu în sfârşit fără urmă de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. Dacă nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său ca oricare necesitatea de-a crede şi de-a iubi ceva?”

            În faţa foii de hârtie, poetul, ne atenționează Nichita, o previne pe iubita sufletului său despre starea de care e cuprins, fiind conştient de degringolada prin care va trece în curând: „Adio, dragă Cuţă. Nu prea face cochetării şi rămâne-mi credincioasă şi cu inima, şi cu gândul, şi cu tot. De câte ori îmi spui că te împodobeşti, mă muşcă şarpele cel vechi de inimă, acela al geloziei, încât îmi trebuie toată puterea ca să rezist tentaţiunii de-a TE UCIDE ODATĂ TOUT BONNEMENT SĂRUTÂNDU-TE. Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume. Nu e patimă mai egoistă, mai înjosită, mai incapabilă de-a fi înălţată peste lumea de rând decât aceasta”.

Și în cuvinte mai directe: „Pe pezevenchiul cel de grec (Caragiale, n.n.) nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane.”

10 ianuarie 2017