În colecția “Cărticica de buzunar “ inițiată de Al.Florin Țene, la Editura Napoca Star, a apărut un nou volum al președintelui Ligii Scriitorilor, intitulat “Am fost prizioner de conștiință în România din perioada dictaturii ideologiei comuniste sovietice-Rusești, și după… “

Cartea cuprinde relatări din tinerețea autorului, mediul și întâmplările care au făcut să o cunoască pe viitoarea soție, poeta Titina Nica Țene, pe când era elev la Școala Tehnică Tipografică “Dimitrie Marinescu “ din București și apoi student la Facultatea de filologie din cadrul Institutului Pedagogic din Baia Mare.
Autorul ne informează că ziarul „Scânteia” – organul de propagandă al PCR, a fost „ciocanul” cu care bolșevicii au făcut zob principiile democrației, punând bazele noii societăți românești, în care ura de clasă, minciuna, delațiunea și ignoranta au devenit modus vivendi.
Adevărul despre acele vremuri sângeroase  spune autorul, că la “acest genocid social și cultural au contribuit și revistele literare cu colegiile de redacție, ale revistelor „Gazeta literară”, redactor șef Zaharia Stancu, „Tânărul scriitor”, redactor șef Mihu Dragomir, „Almanahul literar” condus de A.E. Baconsky, „Tribuna” redactor șef Dumitru Mircea, revistă ce apărea în februarie 1957, având pe prima pagină „Tezele din Aprilie” etc. Practic, aceste publicații, inclusiv toate ziarele regionale și locale au contribuit la propagarea ideologiei comuniste, regim considerat de specialiști în drept și istorici a fi criminal, la fel ca Statul Național Legionar”. În capitolul SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI, autorul subliniază că pe    atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgășaniului, locul unde a văzut lumina zilei, nu cunoștea un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătu-iesc cel mai încet și care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene și al Ecaterinei, născută Roșianu, ce  se năștea, dădea semnalul începerii unei vieți. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împo-triva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În orașul Drăgășani, mai târziu, s-au simțit bom-bardamentele americane care ținteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunțând un nou bombardament, tata și mama viitorului scriitor cu Florin-Sandu  în brațe, punându-i pălăria lui taică-său în cap să îl ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viței de vie. Era perioada când locuiau cu chirie la o rudă pe strada Leulești, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei școli se juca până seara târziu când apăreau stelele, iar copii  pe uliță scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-se care pietre scapără mai bine și mai frumos, scrie  în carte Al.Florin Țene

Al Florin Țene abordează și structura dicționarelor  și istoriilor scriitorilor.DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediția a doua, Editura Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români con-temporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane, București, 1976. Ceva mai complet spune președintele Ligii Scriitorilor,este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, însă, și acesta are multe omisiuni.
Al.Florin Țene constată  că în  așa zisele, dicționare sunt prezenți, în totalitatea lor toți scriitorii, artiștii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii, artiștii, liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce îl face să afirme că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii verificați de partid, chiar de securitate, și că autorii dicționarelor acționau la comandamentul partidului comunist. 

Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.
Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și schimbările succesive. Aceasta nu se face pe sărite, după preferințe, sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toți autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Is-toria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și fără aprecieri personale ale ce-lui care o scrie. Se consemnează viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate ori-entările. Așa cum se procedează la scrierea is-toriei neamului românesc. 

Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca să parafrazam pe acesta, Al.Florin Țene întreabă  Istoria Literaturii Române pe când va ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru?
Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară, în august 1944, și eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat și din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanți (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Națională a legii prin care întreg învățământul este unificat și laicizat, și transformarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română de-vine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluși din noua organizație scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis da-torită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon, Spinoza, Nietzsche, Ber-gson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărți. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul-socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Așa s-a călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre realismul socialist” etc. Se înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile „Cartea Rusă.” Imperiul Rus, botezat sovietic, continua politica de expansiune începută de țarii acestuia, încercând să asimileze  țările pe care le cucerise după cel de-Al Doilea Război Mondial. 

La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și încep să publice cărți scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care au fost ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate „Poezia pu-trefacției sau putrefacția poeziei” despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de valorile naționale ale trecutului Într-u articol publicat în „Viața Ro-mânească”, nr. 3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.
Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei Adunări Naționale nu a vrut să grațieze condamnarea la moarte a unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: „Fantezii răsări-tene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea Cocor” (1950). A urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru Jar cu „Sfârșitul jalbe-lor” (1950), Petru Dumitriu cu „Drum fără pul-bere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul „Negura” (1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua Nordului”, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan etc. 

În perioada aceasta, scrie Al.Florin Țene, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața literară contempo-rană” și o serie de altele în „Gazeta Literară „și „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ștefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist și criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis curent literar impus de PCR.
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard”
(1950), „Capul celorlalți “ (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie neîntre-ruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961 „Structura cuvintelor com-plexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul și dramaturgul ger-man (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa pu-blica în 1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).
De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieții,

În condițiile actuale, subliniază talentatul scriitor și filozof Al.Florin Țene, când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici cul-turale, ci și existența unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii-toți oamenii, europenii, africanii, asia-ticii sau alții-au decis în repetate rânduri să re-nunțe la o anumită caracteristică a propriei cul-turi și să o înlocuiască cu ceva aparținând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine; cifrele arabe, doar sădau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane.
Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor al-tor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.
Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III-eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem. 

Mă întrebați, scrie Al.Florin Țene, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator să descopere floarea rugini, cum spune într-o poezie în tinerețe, marele scriitor Al.Florin Țene, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ. 

Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre, subliniază autorul. De-a lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții conservatorismului, pe care-i numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconu-lui Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe Basarab.

Cartea se încheie cu o indicație, pe bună dreptate scrisă de Al.Florin Țene, special adresată celor care au scris în spiritual realismului socialist și care prin operele lor au sprijinit un regim criminal cum a fost cel comunist din România: măcar în anii aceștia democrați scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist și au susținut propaganda comunistă-criminală, lucrând în stucturile PCR ca redactori, redactori șefi, tehnoredactori  să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevol-nic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite. „În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, prin scriile lor , prin activismul de partid, rămân la categoria oricine, un fel de „nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care-și pierdeau vremea în birt.

Marius Oprescu-Pogoneanu