Se făcea că m-am trezit dintr-un  somn adânc  de câteva sute de ani. 

Nu știu cum am dormit atât de mult dar cert este că  patul  meu elegant din dormitorul alb  pe care-l știam atât de bine  nu mai era același cu patul în care m-am trezit și care  mă înțepa  până la piele prin cămașa de noapte  de in  cu care eram îmbrăcată. Culoarea pereților era de un alb imaculat  și mă întrebam unde a dispărut verdele ca iarba de pe pereții dormitorului meu cu a căror imagine mă trezeam în fiecare dimineață?! Speriată m-am  uitat în jur și văzând că nu cunosc locul și  fiind ferm convinsă că visez  mi-am zis ok închid ochii și dorm mai departe  că nu-i decât un vis. 

Dar un mieunat  insistent de pisică mă obliga să deschid ochii  căci pufoșenia se afla lângă mine. O  scumpete de pisicuță mică albă  cu ochi  albaștri se uita la mine  cerând parcă de mâncare!  O, dar ce mult seamănă  cu Alicia pisicuța noastră  ce o aveam cândva în România!  Și parcă înțelegându-mi gândurile  pisicuța s-a apropiat mai mult de mine punându-și căpșorul la mine în palmă.  Vai  de mine  așa făcea și Alicia!  Dar e imposibil  sa fie ea  doar știu ca ea a murit în urmă cu 25 de ani  și asta era în  România  iar eu mă aflam  acum în Canada! Pisicuța  se lipea de mine tot mai mult  și  mi-era atât de dragă  încât  îmi făcea bine să o am aproape! Mângâind-o  pe blăniță îmi văd mâinile  și nu pot să cred, am mâinile  îmbătrânite și  slabe,  oare ce oi fi pățit? Observ că nu  am nicio bijuterie nici măcar  verigheta  și inelul de logodnă la care nu renunțam niciodată. Un gând m-a străbătut ca un fulger până-n  măduva spinării,  mi-am pierdut verigheta, să o caut! 

Încercând să mă ridic din pat observ că  odaia  cu pereții albi ca varul  este adevărată și  categoric nu mă aflu în dormitorul meu de-acasă. Mobila  elegantă de dormitor și dulapurile pline de oglinzi au fost înlocuite cu niște policioare de lemn  pe care stăteau  două ulcele de lut. Pe jos un preș țesut  ține loc covorului de blană pe care călcam când coboram din pat! Nu pot să cred!  Unde sunt? Patul în care dormisem avea  o saltea de paie   și prin cearșaful de pânză   ieșea câte un fir de pai. Ah , de asta mă înțepa atât de tare! Of Doamne cum or fi trăit bunicii noștri  cu așa ceva?  Mă întreb  măsurând patul cu privirea! 

Mi-am căutat papucii de blană  pe care întotdeauna  îi lăsam la ușa dormitorului dar nu văd nimic de încălțat! Încă nedumerită  am început să  studiez încăperea în care mă trezisem  fără voia mea  parcă teleportată în timp. În cameră  erau două paturi  unul lângă altul  cu saltea de paie iar pe margini  de-o parte și de alta a patului erau  niște scăunele  pătrate de lemn. O fereastră mică  lăsa să intre  în cameră  razele de soare  ale amiezii.Nici nu puteam sa mă apropii ca sa mă uit pe geam căci lumina  mă orbea  atât era de puternică. Pe celălalt perete  în fața patului  erau două policioare de lemn  iar  lângă  era  o măsuță  mică pe care  trona un lighean  de lut, un ștergar țesut  și o ulcică cu apă. 

M-am gândit ca n-ar fi o idee rea să mă spăl pe față  poate mă trezesc?! Apa  avea un miros de mentă , m-am spălat pe față și m-am simțit imediat înviorată! Ștergarea de in  mirosea a  levănțică  proaspăt culeasă!  Doamne  unde sunt?

Pisica de lângă mine dispăruse , dau să o caut, mă aplec  să văd pe sub pat  și mi-am adus aminte că tocmai avusesem  în urmă cu câteva  zile o intervenție chirurgicală  la  un spital din Montreal  dar culmea ca nu mă durea nimic. Caut să pipăi  operația  și bandajele  dacă mai sunt acolo  dar constat cu stupoare că nu am  nici bandaje nici  tăieturi, nici cicatrici  măcar!  Starea de uimire s-a transformat în una de panică,  cum e posibil Doamne? Cum? 

Instinctiv am dus mâna la pântece parcă vrând să protejez  ceea ce  era o urmă a maternității  pe corpul meu, operația de cezariană. Pipăi abdomenul și ridic cămașa de noapte, spre surprinderea mea  și această  cicatrice  a dispărut… am căutat  și lovitura  pe care mi-o făcusem cu bicicleta,  urma de arsura de pe picior de la 5 anișori și toate dispăruseră ca prin minune!  Am ridicat  mâinile și mi-am mângâiat părul  care nu-mi depășea  umerii, am  reușit să-l văd … era alb!  Mi-am întors ochii spre  perna pe care dormisem  și care  obișnuia  să  aibă  fire lungi de păr negru pe ea. Pe perna albă ca neaua nu  se vedea  nici un fir . Și dacă  acum sunt căruntă   firele albe nu prea se văd, mă gândeam… ei  dar unde -mi sunt ochelarii ? Nu văd nicăieri ochelarii  și totuși văd!  Chiar mă întreb cum am plecat eu în călătoria asta  fără ochelari? De felul meu sunt foarte cochetă  și la două lucruri  nu  puteam să renunț oriunde  aș fi plecat  și dacă muream le-aș fi avut cu mine căci  soțul și fiica mea știu  asta , le-am spus:  ochelarii  și cerceii!  Căci nu am să mă duc nicăieri  ca o maimuță fără cercei  și nici fără ochelari să nu pot citi! 

Dar ei?  Unde or fi ei? Soțul meu  și copila  mea! Doamne am încremenit… oare pe ei îi mai am ? 

Mihaela CD