Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle II. Ambreiori şi apelative; evaluări şi autoevaluări

Amor şi Psyche Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle
II. Ambreiori şi apelative; evaluări şi autoevaluări

Autor, Dumitru LAVRIC

Postura de îndrăgostit presupune cu necesitate apropierea (desfiinţarea distanţei, contopirea a două entităţi în unitatea androginului primordial ca model al perfecţiunii şi fericirii la care tânjesc inclusiv zeii) prin aproprierea (luarea în proprietate, în stăpânire, prin identificarea cu alter); aceasta din urmă se realizează mai întâi la nivelul limbajului: fiinţa iubită este invitată în intimitatea sufletească a perechii printr-un act de mângâiere realizat prin folosirea unui hipocoristic (gr. Hypokoristikos = mângâietor); un pas mai departe îl reprezintă schimbarea numelui, tehnică specifică actelor de iniţiere şi riturilor de trecere întru-un alt statut, similar cu o re-naştere; noul nume devine adânc semnificativ, are efect destinal, modelează esenţa purtătorului şi îl recomandă lumii în noua postură, protejându-i în acelaşi timp identitatea şi semnalând aderenţa la un principiu ce rămâne necunoscut celorlalţi: copilul grav bolnav este vândut pe fereastră şi i se schimbă numele pentru a nu fi recunoscut de agentul malefic; neofitul intrat într-o confrerie secretă primeşte alt nume pe care la început nu i-l cunoaşte decât redemptorul ce îl va călăuzi prin labirintul tainelor iniţierii şi care mai târziu va fi împărtăşit confraţilor.

Ambele procedee se regăsesc în dialogul epistolar comentat, având şi funcţia, pe lângă unele epitete caracterizatoare, de ambreiori de comunicare; în comunicarea orală, salutul, strângerea mâinii, îmbrăţişarea, fizionomia, ţinuta corporală, timbrul vocal îndeplinesc această funcţie şi definesc postura functorului care modelează orizontul de aşteptare al partenerului de dialog; în scris, astfel de mijloace sunt mult mai puţine dar la fel de importante.

Prima scrisoare a Veronicăi datează din 27 octombrie 1877, imediat după plecarea lui Eminescu la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul începând cu 4 noiembrie; Eminescu îi făcuse o vizită de rămas bun, nu o găsise acasă şi situaţia ar explica precipitarea scrisorii şi avalanşa de apelative care sugerează intimitatea şi postura inclusiv maternă a femeii îndrăgostite: Mult iubite Titi, … răutăcios mic, bebeluş mic şi prea iubitul meu Titi; formula finală desfăşoară o strategie de liniştire oferind un paliativ (Te-mbrăţişez din toată inima) general dar personalizat prin semnătură: Tolla (personaj din schiţa eminesciană La aniversară), Veronica nefericită (ceea ce sugerează disponibilitatea de a compătimi împreună cu cel plecat).
Interesant este că, anterior, în trei scrisori neexpediate (1874 şi 1876), Eminescu se arăta extrem de protocolar şi prevenitor (Stimată doamnă, Doamnă, d-ta) dar, prin conţinut, scrisorile consemnează o stare de revoltă juvenilă (citeşte totală) care dovedeşte că nu înţelesese riscurile relaţiei; prima scrisoare din 1876 e semnată Gajus (personaj din schiţa amintită) desfăşoară un rechizitoriu sever şi absolutizant (Nu crede că-ţi fac imputări. Ce imputări se pot face unei femei uşoare?) şi o autoproiecţie minimalizatoare(…idiot…, ridicol în ochii lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale…, …mie rolul de bufon nu-mi convine…, …rolul de Ciciobeo nu-mi convine…), atât tonul vaticinar cât şi autoflagelarea având sorginte biblică şi model romantic, fapt explicabil la un tânăr de 22 de ani; al doilea text din acelaşi an (reamintesc, neexpediat) e un exerciţiu pentru un portret în oglindă: coborât de pe piedestalul seninătăţii imperturbabile, aflat în lesa de mătase a sentimentului înrobitor, Eminescu se proiectează, grotesc şi goesc, în zoologic şi carnavalesc: Bebe-ul, căci astfel se numea animalul, credea că i se pot face avansuri…; …sărman animăluţ…; …insuportabilul animal…. Animalul se întoarce acasă şi râde timp de două ore.(…) Ce comedie drăguţă să nu fii decât un paravan. Perspectiva se schimbă în august acelaşi an când Eminescu scrie din Botoşani, perfect urban şi pe stilul epocii în apelare(Dulcea mea amică… dulce şi drăgălaşă amică), autoironic după „căderea în dragoste”: …m-am prostit cu desăvârşire şi sperez de la îndurarea cerului că nu mă voi cuminţi niciodată, cel puţin faţă de tine nu.

Apelativele se succed în aceeaşi tonalitate (Amicul meu, Scumpa mea amică, Scumpă amică, Al tău Gajus, Dulcea mea amică, Scumpul meu drag), aproape impersonalizate, până după moartea lui Ştefan Micle, cu două excepţii: un concept de scrisoare din 5-11 august 1879 în care Eminescu îşi divulgă obsesia pentru numele iubitei(Veronică – e întâia oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie…) şi textul Veronicăi din 18 august ce relevă postura ludică a femeii îndrăgostite: Dragul meu iubiţel. Explozia în exerciţiul apelării se produce în octombrie 1879 după ce Veronica îşi vizitează iubitul la Bucureşti dând curs unor întâlniri de gradul zero: Mon petit Eminesco, Mon bon Eminesco! Mon cher Eminesco! – aproape că interjecţionează îndrăgostita într-o copilăroasă franco-românească (7 heurs du soir, Iassy) la 19 ale lunii, susţinute în duetul sublimităţii sentimentului (…dulcea mea păsărică… Veronică, dragă Veronică…, Veronică dragă…, dulcea mea Veronică…, prinţul meu cel scump…, dulcea mea Veronicuţă şireată şi cochetă şi uşurică şi popoţică) pe un portativ de culorile paradisului, abia putând adăuga propriile note în maniera giocoso: Al meu iubit şi drăgălaş Eminescu mititel, Miticule iubit şi drăgălaş; la sfârşitul lui decembrie apare o notă stingheră şi rău prevestitore (Dulce şi mânioasa mea amică)pentru ca în anul următor duetul să-şi piardă din unitate: Veronica va continua pe un diapazon juvenil, ce pare împrumutat din repertoriul jocului cu păpuşi (Miţicule iubit, Miţule, Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş, Măi Tropoţele, Eminule, Eminescul meu cheri!, Miguel Eminescu de Ipoteşti, Miţule Băiet iubit şi drăgălaş, Scumpul meu Tropoţel). În timp ce Eminescu pare a se îndrepta spre ideal şi arhetip într-o intenţie de de-materializare şi spiritualizare: Sfânta şi dulcea şi nobila mea amică, Dulcea mea Doamnă, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Draga şi dulcea mea copilă, Mia carissima Donna (Tare mie frig în suflet şi cu atât mă mai încălzesc când gândesc la tine, Sfântul şi nespusul meu amor); debutul noului an semnalează o avarie gravă (Zdrobită de amor şi de desesperare…) faţă de care Eminescu se distanţează decent şi protocolar: Primiţi, Doamna mea, asigurarea stimei ce vă păstrez, semnându-mă cu tot respectul M. Eminescu); în august sesizează incompatibilităţi (Pesimist cum eşti şi nedrept în acelaşi timp…), devine patetică şi posesivă (Scumpul meu Eminescu, Eminescul meu), evocă trecutul atât de apropiat ca o garanţie pentru viitor (Miţul meu de odinioară şi de totdeauna), recade apoi în copilăria relaţiei (Petit bébé) şi în poza romantică (Tolla) ceea ce îmblânzeşte pe solemnul poet (Momoţi dragă, Muţi, Dulcea mea Momoţi) care va fi imediat gratulat: Iubiţelul meu drag, …cât de bine ştii tu să fii tandru şi gentil când vrei! (februarie 1882).

Următoarea secvenţă temporală de 10 luni reprezintă un maxim al numărului de scrisori dar dezvoltă şi un superlativ al dulcelui şi amarului din paharul dragostei; prefer să o esenţializez sub forma unui dialog al apelativelor, lipsind cititorul de, poate, prea scâitoarele didascalia dar lăsându-i posibilitatea să audă nestingherit vocile angajate în dialog:
E.-Draga mea Veronicuţă, oh, nesărutat-o, tare te-aş mai săruta…
V.-Scumpul meu băiat, Copil Nebun, Bebeluş, băiet zburdalnic, Zgrăbunţule, Mimi…
-Băieţelul meu iubit, Bebeluş…
E.-Nicuţa mea cea dulce, Veronica mea unică ca femeie şi unică ca iubire!
-Iubită femeie
-…femeie dulce şi fermecătoare…
V.-Iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele, Eminul meu, Bebeluşică…
E.-…draga mea fetiţă…
V.-Eminul meu cel dulce …
E.-Draga mea şi mititica mea Moţi…
V.-Micul meu scump Eminescu…
E.-Fetiţule dragă…
-Dragul meu bobocel moţat, Boboc
V.-Miţicul meu cel drag, Burdulachi…
E.-…dulcea mea Nicuţă…
-Momoţel…
-…draga mea duduie, dragul meu Momoţ…
-Dragă Nicuţică…
-Dragul meu Momoţel…
-Draga şi dulcea mea fetiţă…
-Îngerul meu blond…
-Dulcea şi draga mea copilă….
-…sunt un biet om necăjit, care te iubeşte din toate puterile lui.
-…draga mea fată…
-…mica mea madonă….
-….draga mea copilă…
-Dragă minunică…
-…dulce şi iubită femeie…
-Măi fată nebună şi drăgălaşă… copilul meu cel dulce… sufletul meu cel dulce…
V.-Domnul meu…
E.-Măi ramură de liliac…

Ultima scrisoare a Veronicăi pe 1882 este din 7 octombrie iar a lui Eminescu din 29 decembrie: Veronica ameninţă că se va sinucide (Citeşte-mă, căci am să mor!), Eminescu transmite urări pentru noul an (Felicitări multe de Anul Nou pentru tine şi pentru toţi); e posibil să mai fi fost scrisori care nu s-au păstrat dar care nu ar putea schimba fundamental constatările ce urmează: în 1882 cei doi îndrăgostiţi se împodobesc cu metafore ale vegetalului, abuzează în apelare de epitete de rutină şi diminutive, îşi creează termeni exclusiv pentru uzul personal; la Eminescu se constată o îndepărtare de la obiectul erotic la idealul visat, un efort suprauman de a opri o catastrofă iar la Veronica o mişcare în trei timpi lipsită de unitate sufletească: recădere în limbajul păpuşilor (februarie-mai), absenţa din dialogul epistolar (iunie-septembrie), revenirea disperată la opţiunea sinuciderii (octombrie).

Sugestiile apelativelor, a evaluărilor şi autoevaluărilor explicite şi mai ales implicite vor fi confirmate prin trecerea în revistă a registrului formulelor finale caracteristice epistolarului comentat? Probabil că da, îndeplinind cititorul măcar următoarele două condiţii: să le proiecteze în context şi să nu se situeze la o prea mare distanţă sufletească faţă de condiţia îndrăgostiţilor!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5